Momentul exact al nasterii rock-ului romanesc sau mai bine spus al patrunderii rock-ului in spatiul carpato-dunarean nu este clar identificat si unanim acceptat de critica in domeniu. In fapt … poate ca nici nu trebuie sa existe un obiectiv in acest sens. Istoria, pe langa date exacte, este despre oameni, realizarile lor si mai ales despre mesajul pe care acestia il transmit posteritatii.
Explozia rock’n’roll din Statele Unite, care a marcat generatia de tineri (americani… si nu numai) a anilor ’50 si indirect intreaga societate occidentala, a surprins Romania sub ocupatie sovietica, urmarile celui de-al doilea razboi mondial fiind atunci adanc resimtite. Multi intelectuali romani se aflau la acel moment in inchisori, la Canal sau sub atenta urmarire a autoritatilor comuniste. In acest context, a asculta rock’n’roll era cu adevarat ceva special, avand nevoie de o conjunctura fericita pentru a intra in posesia unui disc de afara. De cantat rock’n’roll nici nu putea fi vorba.
Cu toate acestea, oricat de bine cladita era cortina de fier si oricat de greu patrundeau informatiile din vest, treptat rock’n’roll-ul a ajuns si la urechile tinerilor din Romania, prin intermediul undelor radio sau, mai greu, prin intermediul discurilor intrate pe diverse filiere.
Foarte interesant este faptul ca exista ipoteza conform careia inventatorul chitarei electrice este un … roman. Aceasta ipoteza extrem de interesanta este descrisa, in cartea sa “Timpul chitarelor – Cornel Chiriac si Epoca Beat”, editura Integral 2016, de catre Doru Ionescu. Autorul citeaza din volumul “Revista de altadata” (Editura Meridiane, 1973), in care se releva faptul ca la 8 octombrie 1931, Directia educatiei poporului din Ministerul Muncii, Sanatatii si Ocrotirii Sociale (director Ion Marin Sadoveanu) primeste o cerere de la un elev in ultimul an al Scolii nationale de poduri si sosele din Paris si inventatorul instrumentelor de muzica electromagnetice, pe nume Gabriel Dimitriu, care avea intentia de a organiza in tara o serie de concerte cu instrumente construite pe acest principiu. “Pentru a realiza o rezonanta perfecta, inventatorul nostru a aplicat un dispozitiv electromagnetic, obtinand ca vibratiile coardelor sa fie amplificate pe cale electrica, izolandu-se mediul vibrant de cel rezonator printr-un flux magnetic. In acest mod vibratiile transversale ale fibrelor de lemn de la cutia de rezonanta ale unei viori obisnuite sunt evitate, realizandu-se un sunet perfect si nou pentru ureche. …” (Timpul chitarelor – Cornel Chiriac si Epoca Beat – Doru Ionescu, Editura integral 2016, pag. 20-21). Din pacate inventia romanului se pare ca ajunge in posesia unui important consortiu care a pus bazele unei noi industrii. Asadar, aceasta inventie, fara de care rock’n’roll-ul nu mai aparea in acea forma sau aparea mai tarziu, poate fi atribuita unui roman. Mentionam faptul ca totul ramane o supozitie.
Revenind la inceputurile muzicii rock in Romania, tot de la Doru Ionescu aflam, in aceasi carte aparuta in 2016, povestea lui Alexandru Arion, stabilit azi in Grecia, unul dintre pionierii fenomenului rock, acesta fiind unul dintre primii manufacturieri de instrumente electrice si amplificatoare. In anul 1957 reuseste sa-si construiasca, alaturi de alti doi prieteni, o chitara electrica, descriind cu naturalete in materialul nepublicat inca (“Podul – rock la “rasarit de Eden” – si alte amintiri”) constructia primei chitare electrice: “Am demontat cu Mihai si cu Gauss o casca telefonica care avea un magnet puternic, doua bobine si o membrane metalica subtire. Am lipit pe membrana un ac pe care l-am infipt in corpul de lemn al chitarei. Cu un cablu de microfon si doua borne “doza” era gata. … … Ca prim amplificator am folosit vechiul radio Telefunken al bunicii. …” (Timpul chitarelor – Cornel Chiriac si Epoca Beat – Doru Ionescu, Editura integral 2016, pag. 13). De mentionat ca Alexandru Arion se regaseste printre membrii fondatori ai formatiei Sincron. De altfel, singura modalitate de a beneficia de o chitara electrica, in acele vremuri, era de a o construi singur sau cu prietenii priceputi. Bibi Ionescu, basistul formatiei Sfinx, era recunoscut pentru manufacturarea instrumentelor muzicale. Si acest lucru se intampla in toata tara, in special in orasele mari. In cartea sa “Phoenix insa eu …”, Nicu Covaci evoca perioada de inceput a Phoenixului (numiti pe atunci Sfintii), perioada in care instrumentele, amplificatoarele sau boxele trupei erau modificari, adaptari care faceau posibil un sound beat: “Ghitara mea devenise electrica, … … .Imi procurasem, prin taica-meu, de la telefoane, o capsula de microfon si o montasem pe cutia de rezonanta a ghitarei, sub piesa care tinea corzile. Cablul intra intr-o cutie de lemn facuta de mine, iar inauntru se mai afla o mica instalatie de preamplificare construita din tranzistori, condensatori, cateva rezistente si o baterie sau doua, de 4,5 V. Semnalul preamplificat era introdus in radioul “Stassfurt”, ce avea vreo 6 W pe intrarea de pick-up. Pentru ora aceea, sunetul unei ghitare amplificate electric era o raritate in orasul nostru, … …” (Phoenix insa eu … – Nicolae Covaci, Editura Nemira 1994, pag.37).
Ramanand la aceeasi perioada (a doua jumatate a anilor ’50 si inceptul anilor ‘60), Nelu Stratone face o radiografie elocventa privind mediul social si politic din Romania, care creeaza contextul patrunderii noului curent muzical dinspre vest, in cartea sa “Rock sub secera si ciocan”, editura Hyperliteratura 2016, din care citam: “In aceasta atmosfera sumbra, apare o bresa reprezentata de muzica occidentala, rock’n’rollul, jazzul si beatul, care a atras tinerii dornici sa se distreze. Chiar daca erau considerate subversive, noile curente muzicale nu puteau fi interzise, intrucat atat posturile de radio occidentale, cat si coloanele sonore ale unor filme le promovau din plin. In plus, formatiile de estrada din localuri sau din cluburi contribuiau si ele la raspandirea noilor orientari muzicale.” Cat priveste postul national de radio, programele muzicale difuzau in proportie covarsitoare artistii romani ai vremii care aveau ca tema interpretarea cantecelor care preaslaveau comunismul inca destul de proaspat instalat, corurile care interpretau arii patriotice sau mobilizatoare. Singura exceptie, asa cum aminteste acelasi Nelu Stratone, era emisiunea “Din muzica popoarelor” in care se difuza muzica din afara tarii, in special din tarile comuniste (folclor chinez, rus, etc), dar in care se mai strecura “o melodie country sau un negro spiritual”.
Pe acest fond, in care era cernuta cu atentie orice informatie care venea din vest, s-a creat o singura bresa, de care, din fericire, s-a profitat intr-un mod cat se poate de inteligent. Aceasta bresa a fost, aparent surprinzator, muzica Jazz. Acest gen muzical tocmai parcursese in deceniile 4 si 5 perioada sa de glorie :”era swing”, stilul big-band, jazzul middle. Acest jazz a fost foarte comestibil, raspandindu-se, la acea vreme, pe tot mapamondul. In acest context, in anii ’50 gustul melomanilor pentru acest gen, larg raspandit si la noi in perioada interbelica si chiar in timpul celui de-al doilea razboi mondial, era nealterat. Acest fapt a facilitat promovarea jazz-ului atat la postul de radio cat si in restaurante, cercuri, cluburi muzicale, seri dansante, etc. Regimul politic de atunci avea aceeasi orientare anti si pentru jazz, insa treceau cu vederea mult mai usor, mai ales in cazul pieselor instrumentale (de care acest gen abunda), intrucat nu puteau transmite mesaje subliminale. Aceasta bresa a reprezentat oportunitatea de a canta rock’n’roll si apoi beat pentru o serie de artisti care “se ascundeau” in spatele unor combouri de jazz (maxim 6-7 membri), in care unul dintre instrumente era chitara electrica; fireste ca artisti ca Sergiu Malagamba, Jancsi Korossy, Eugen Ciceu, Richard Oschanitzky, Sandu Avramovici sau Johnny Raducanu sunt unanim recunoscuti ca jazzmani importanti in panoplia jazzistica de la noi si (mai ales) din strainatate, insa acestia nu au activat cu precadere in orchestre de jazz ci in astfel de combouri.
De mentionat sunt aparitiile discografice din tara ale marelui creator de jazz – Jancsi Korossy, stabilit din 1969 in SUA, dintre care amintim “Potpuriu de foxtroturi/Potpuriu de bighine” (Electrecord, 1960) si “Seria Jazz, Nr. 1 – Jancsi Korossy” (Electrecord, 1965), in care colaboreaza cu bateristul Bob Iosifescu, contrabasistul Johnny Raducanu si saxofonistul Dan Mandrila. Un alt exemplu a fost si timisoreanul Richard Oschanitzky, un nume important pentru istoria jazz-ului romanesc, care debuteaza discografic in 1963 cu “Potpuriu de Cha Cha – Bighine” si “Potpuriu de Medium-Fox-uri”, alaturi de Orchestra Electrecord, si exemplele pot continua.
Chitara electrica in micile formatii de jazz a reprezentat, in contextul descris mai sus, o prima punte catre rock’n’roll si catre beat, inainte de momentul cu adevarat cheie care a facut ca spiritul rock’n’roll (devenit ulterior rock) sa patrunda in societatea romaneasca. Acest moment il reprezinta difuzarea pe marile ecrane din Romania a filmului “Tinerii” (“The Young Ones”), primit cu sali pline pana la refuz de tinerii romani, mai ales in orasele mari. Filmul a rulat in cinematografe la scara nationala, pe fondul unei usoare (prime) deschideri din punct de vedere politic, ca urmare a retragerii trupelor rusesti de pe teritoriul Romaniei, in urma vizitei lui Hrusciov la Bucuresti din vara lui ’62. “Tinerii” (“The Young Ones”), aparut in 1961 in UK, a rulat la noi in perioada decembrie 1962 – august 1963. Impactul a fost unul fabulous… adolescentii ieseau din cinematograf visandu-se Cliff Richard sau doar un membru intr-o formatie de chitare electrice. Este astfel limpede cum zeci de trupe rock romanesti au fost infiintate in perioada imediat urmatoare. De aici incepe epoca beat in Romania.
Asa se nastea rock-ul romanesc sau mai bine spus asa a patruns rock-ul in Romania. Dan Iliescu, chitaristul si liderul trupei Timpuri Noi, spunea intr-un concert ca “muzica rock este in primul rand o stare, o traire, un mesaj… si apoi putem vorbi de compozitii, instrumentisti, versuri, etc.”. Cu siguranta starea de spirit creata de rock’n’roll, mirajul lumii civilizate si dorinta de “evadare” prin intermediul muzicii sunt printre motivele care i-a atras pe tinerii romani ai acelor ani spre acest fenomen care, de altfel, electrizase intreaga lume. Ca pretutindeni in lume, rock-ul a reprezentat si pentru tinerii romani, mai ales in anii comunismului, libertate si speranta.
Dupa momentul “Tinerii” (“The Young Ones”), la aproximativ doi ani, pe 19 martie 1965, se mai intampla ceva marcant, care va influenta inclusiv muzica rock din Romania: moare Gheorghe Gheorghiu Dej, care va fi succedat de Nicolae Ceausescu. Urmeaza, asa cum aminteam mai sus, o perioada de asa-zisa “deschidere”, in care o buna parte a detinutilor politici este eliberata, fiind remarcata in mod evident distantarea intr-o anumita masura de Uniunea Sovietica. Relaxarea politica si sociala a afost resimtita si in muzica pe care azi o incadram in perioada beat dar a fost resimtita si in jazz; un argument in acest sens este faptul ca celebrul Cornel Chiriac realiza prima emisiune de jazz la radio pe 4 iulie 1965.
Acesta este, in esenta, mediul socio-cultural in care acest curent care se aprinsese in Occident ia fiinta si la noi. De aici incepe cu adevarat frumoasa poveste a rock-ului romanesc …