Interviu Ilie Stepan

Home Interviuri Interviu Ilie Stepan
Interviu Ilie Stepan

ILIE STEPAN

 

Romania Rock: Domnule Stepan, in primul rand va multumesc pentru acest interviu, pe care mi-l acordati in plina pandemie. Prima intrebare este ce faceti in prezent? Cum treceti aceste vremuri complicate pe care le traim?

Ilie Stepan: … vremuri complicate, intr-adevar. Inceputul lui martie 2020, cand s-a cristalizat asaltul evident al acestui virus, m-a prins la Nadlac, localitate de frontiera la granita cu Ungaria, unde sunt si in prezent. Am avut inainte de Nadlac, la mijlocul lui februarie, programat un recital de chitara cu partenerul meu Horea Crisovan, alaturi de care cant de vreo 25 de ani recitaluri de toate felurile, dar mai mult chitara acustica. Prin aceste recitaluri aducem un tribut acestui instrument maret si nobil, pe care omul l-a inventat si care sta cu cinste in galeria instrumentelor muzicale. Chiar vorbeam cu Horea si ii spuneam ca devine probabil sa nu mai putem canta si intr-adevar, cu cateva zile inainte de recital a fost data probabil una din primele … daca nu chiar prima hotarare a organelor medicale, prin care anumite evenimente nu mai puteau fi organizate. In final recitalul nostru de atunci s-a amnat. Am intrat apoi abrupt in problematica, eu am ajuns la Nadlac, unde oricum trebuia sa merg pentru ca ma pregateam sa incep sa lucrez cateva saptamani (dupa acel concert), ceea ce am si facut, la muzica filmului „Brancoveanu”, in regia lui Dan Pita. Mi-am adus aici o parte din instalatia pe care o am la Timisoara, pentru a putea scrie muzica, urmand ca dupa cele trei-patru saptamani alocate acestui proiect (cu toate ca nu stii cat dureaza, nu e atat de usor de planificat … uneori poti sta si doua saptamani si sa nu scrii nimic), sa trec la organizarea unui turneu national pe care sa il fac cu Horea, un turneu de promovare a chitarii, un apostolat modern vizavi de aceasta minunatie, interfata dintre noi si cer, care este muzica … si in cazul nostru chitara. Doream sa fie un turneu structurat in aproximativ 40 de orase, in care sa cantam pur si simplu cu chitara, asa cum am cantat deja in cateva orase. Urma sa lucram in acest turneu cu o buna prietena de-a noastra, Mara Marcu, care a fost si manager la Phoenix si care urma sa organizeze acest periplu. Bineinteles ca si turneul a cazut. Eu am ramas aici la Nadlac, am lucrat si, incetul cu incetul, am intrat ca orice om in regimul acesta de izolare. Initial nu mi-a fost usor sa ma adaptez, insa m-a ajutat foarte mult faptul ca am lucrat, ca am intrat in acest mediu pe care il iubesc.

Romania Rock: … mediul pe care il iubiti … adica muzica …

Eu intotdeauna am spus ca pentru mine muzica este si un hobby si o meserie. In momentul in care hobby-ul acesta ma oboseste, devin meserias in slujba ei; mai lucrez pentru ea ca meserias dupa care zic “nu mai pot, am oboist” si apoi reincep sa fac de placere ceea ce fac si tot ma intorc la muzica. Reusesc foarte bine sa fiu cameleonic in atitudine si merg mai departe cu acest travaliu. De altfel, consider ca fac parte din acea categorie de oameni din domeniul muzicii care a reusit prin munca ceea ce a facut. Am si renuntat la multe. Renuntarea majora, pe care nu imi este rusine sa o amintesc, s-a intamplat in 1995, cand am renuntat complet la alcool. Atunci eram pe ultima suta de metri cu strangerea materialului pentru albumul “Sensul vietii” (care s-a nascut in 1996) si eram in fata unor decizii, a unor alegeri in acest sens. Aveam antamate nume importante, am lucrat atunci cu vreo 24 de muzicieni din multe genuri muzicale … coruri, din muzica clasica, jazz-isti si evident rockeri, folk-isti dar si actori, oameni de design, sculptori etc. In momentul acela am zis ca este necesar sa fiu foarte calat pe ce se intampla si am zis initial ca fac o pauza dar in final am renuntat definitiv. Mai beau maxim de trei-patru ori pe an cate un pahar cu vin. Nu consider ca aceasta este o mare realizare, cu care sa ma laud, dar pentru mine personal a contat foarte mult pentru ca astfel am reusit sa imi organizez foarte bine munca de studio, in special pentru ce am realizat cu Stepan Project (in perioada 1996 – 2012 au fost lansate cele trei albume care compun “Trilogia luminii”). “Trilogia luminii” a cuprins un volum foarte mare de muzica si de sensuri artistice, pentru care a trebuit sa fiu foarte bine pregatit, foarte odihnit, atent dar si foarte volubil in a sti ce sa spun marilor artisti (si sunt de ordinal zecilor) care m-au onorat cu prezenta, care mi-au dat o incredere teribila in ceea ce pot eu sa fac, acceptand sa vina si sa participle pe unul, pe doua sau unii chiar pe toate cele trei albume despre care vorbim.

Romania Rock: … amploarea acestei trilogii este fara precedent in muzica de la noi …

Ilie Stepan: Da, sunt aproximativ sapte ore de muzica. Pentru „Lumina” (n.r. cel de-al treilea album al trilogiei) pot sa spun ca pentru cele cinci ore si treizeci de minute de muzica care compun cele trei CD-uri si pe dublul DVD, am avut aproape zece ore de muzica, parti schitate, unele inregistrate, altele scrise pe hartie. Din aceste zece ore am selectat si au ramas, asa cum am spus,  cinci ore si treizeci de minute. A fost multa munca. Pentru tot ce am scris dupa acest proiect, inclusiv la muzica de la „Brancoveanu” (atat cat am lucrat pana acum) m-au ajutat foarte mult pentru a intelege ce mi se intampla, in sensul ca nu m-am lasat coplesit de restrictiile care au fost, pe care le stim cu totii, nu are sens sa le rememorez pentru cei care citesc acest interviu, pentru ca noi toti le-am trait incepand din martie 2020, intr-un fel sau altul, indiferent unde ne-am aflat. Fara a avea pretentia de a fi omul care traseaza idei, conduite sau drumuri de urmat, am constatat la cativa oameni, unii chiar apropiati, niste derapaje comportamentale, niste asumari de razvratire vizavi de anumite lucruri punctuale si periculoase, care m-au pus pe ganduri. Personal nu m-am lasat prins aceste mreje. In primul rand m-am uitat cu mare placere , asa cum ma uit de fiecare data, la artisti mari precum Brian May, chitaristul formatiei Queen, pe care chiar l-am cunoscut, David Gilmour sau Paul McCartney; pur si simplu au parcurs aceasta perioada cu o demnitate extraordinara si cu o anumita disciplina interioara. Ei stiu ca sunt formatori de opinie in sensul profund al cuvantului, spre deosebire de cativa de la noi care, chiar daca nu sunt de aceeasi valoare sau aceeasi dimensiune; atitudinea lor a fost foarte „cool”, pe niciunul dintre ei nu l-am auzit spunand: „Eu nu port masca”. Noi nu suntem inca de dimensiunea aceea pentru ca noi am trait sub o cortina de fier naprasnica si dura, rezultatele vazandu-se si acum si se vor mai vedea. Pentru ca tot am zis de Brian May, … o sa iti povestesc ce gest uluitor a facut cand s-a inregistrat interpretand cu chitara o piesa si i-a invitat pe cei care vor sa cante impreuna cu el, suprapunand alte instrumente sau vocea, dupa caz. Asadar i-am vazut pe acesti artisti, m-am gandit si ce pot face eu pentru a traversa aceasta perioada si am lucrat. Am si scris la un moment dat pe facebook … pe care nu-l iubesc, dar ca artist, ca rocker rebel si neconventional (pentru ca asa ma consider) pot spune ca ma mai ajuta din cand in cand sa imi spun ideile; am scris ca cei care gandesc asa trebuie sa fie foarte naivi, chiar rau intentionati si sa nu fi trait sub o presiune si sub frica dictaturii mortale daca ei cred ca o masca pe care o porti pentru a te apara si pentr a-i apara pe ceilalti din jurul tau iti pot lua libertatea. Inseamna ca nu stii ce este libertatea. Habar nu ai ce dimensiune are libertatea, ce inseamna acest cuvant si mai ales care este sensul lui. Daca tu crezi ca o masca pe care o pui, cu ajutorul careia nu iti infectezi parintii, copiii, sotia, prietenii sau cei pe care nu ii cunosti, iti poate reduce libertatea. Am scris asta si am indemnat  la responsabilitate pentru ca oamenii se uita la aceste persoane publice si involuntar creeaza stari in care lumea le urmeaza indemnurile. Am lucrat in pandemie, am scos si variante alternative, am dat un sens nou catorva piese de pe albumul „Lumina”, un proiect este deja gata, un dublu vinil si un dublu CD cu piese refacute. Am lucrat intr-un triunghi foarte placut pentru mine Nadlac, Vestul Romaniei – Bangkok, capitala Thailandei – Toronto, Canada. In Bangkok este pianistul Doru Apreotesei, prietenul meu de o viata iar in Toronto este Florin Buciu, care are un studio foarte performant de inregistrare si specializat mai ales pe masterizari (pe toate suporturile posibile) si mixaje. O masterizare o faci intr-un fel daca e vorba de vinil, altfel daca este vorba de CD si in alt mod daca este vorba de youtube s.a.m.d. O activitate foarte intensa a avut si Doru in acest proiect, iar de remasterizare sunt foarte incantat; doresc sa-i multumesc in mod special si pe aceasta cale lui Florin Buciu. Tot in pandemie am cantat si cu Horia, de la distanta … prin diverse mijloace tehnice, am mai pubicat niste piese de chitara, am lucrat (asa cum am mai spus) la muzica filmului „Brancoveanu”, am mai lucrat la muzica instrumentala, am ascultat muzica si am mai dat sfaturi unor oameni pe care ii pretuiesc, ma mai intreaba diversi tineri muzicieni una – alta, am raspuns unor publicatii care m-au cautat. Asadar am cantat, am reusit sa-mi linistesc sufletul si sa fac ceea ce-mi place, in ciuda situatiei complicate prin care am trecut, asa cum ai spus si tu la inceput.

Romania Rock: Ati fost foarte activ in toata aceasta perioada, a pandemiei sa o numim. Foarte mult mi-a placut cum ati vorbit despre libertate si cum ati corelat acest concept cu utilizarea mastii in aceasta pandemie….

Ilie Stepan:  … da, ai nevoie de un anumit tip de judecata pe care sa-l expui si celor care te asculta. Eu sunt un om credincios; de altfel toate cele trei albume care compun „Trilogia Luminii” si cu precadere „Lumina”, contin piese cu insemnatate biblica, cum sunt „Iuda Iscariotul”, „Maria Magdalena”, „Golgota”, „Hristos se naste”. Pentru a putea scrie asemenea piese am avut anumite trairi, multa meditatie si credinta interioara. Ce doresc sa le transmit celor care au venit in pandemie cu texte slabe, lipsite de continut, care sustineau ca daca un om crede in Dumnezeu nu trebuie sa poarte masca, nu trebuie sa respecte masurile sanitare (mi pare rau sa spun ca in aceasta categorie au intrat si cateva fete bisericesti): in opinia mea, in primul rand Dumnezeu nu ne vrea prosti; in al doilea rand, insasi copilul lui Dumnezeu, pentru a scapa de prigoana lui Irod si pentru a se putea naste, Fecioara Maria si Iosif au fugit din calea raului, nascandu-L pe Iisus intr-o iesle. Nu au mers pe principiul „este fiul lui Dumnezeu, atunci il apara Acesta”. Din calea raului trebuie sa fugi, sa te reorientezi si … asa ii aperi si pe ceilalti. Nu trebuie sa ramai prost si sa spui „ma apara Dumnezeu”. Dumnezeu nu are nevoie de oameni prosti. Aceasta este povata pe care o primim in fiecare zi, iubirea fata de Dumnezeu: sa fii mai bun, sa iubesti mai mult si sa fii un om care sa reusesti, prin ceea ce faci, sa ii ajuti pe cei de langa tine … si sa fugi din calea raului si sa faci tot posibilul sa il invingi. Pentru ca raul exista. Dar eu imi pastrez doza de optimism, care ma ajuta foarte mult in tot ceea ce fac. Daca as fi pus la suflet raul pe care il vad si il simt in fiecare zi, daca nu reuseam sa ma detasez de el, nu as fi putut scrie o virgula muzicala. Nu poti crea sub imperiul raului, te-ar coplesi… si acum realizez, vorbind cu tine, ca si eu m-am retras in aceasta pandemie din calea raului.

Romania Rock: Deja se stiu foarte multe lucruri despre dumneavoastra, pe langa emisiunile de radio si TV, existand si o carte despre Ilie Stepan. Adevarul este ca aveti atat de multe de spus despre viata si cariera dumneavoastra. Vom incerca asadar sa jalonam si sa punctam, pe cat posibil, lucrurile mai putin stiute. Va propun sa ne intoarcem mult in trecut si va intreb cand ati pus mana pentru prima data pe chitara si ce ati simtit atunci?

Ilie Stepan: La inceputul anilor ’60 autoritatile de la acel moment au acceptat sa fie introdus in reteaua de cinematografe celebrul film „Tinerii” cu Cliff Richard and The Shadows, o trupa de chitaristi si un vocalist care in prezent este un „Sir” … un nume in muzica pop-rock din Anglia. Acei tineri cu chitarile lor pe mine m-au coplesit. Am avut un soc existential. De altfel si Nicu (n.r. Nicolae Covaci) sau Lotzy Herdina spun la fel … si mai am prieteni care declara acelasi lucru. Fiecare, in felul nostru, am fost tusati foarte puternic de instrument in sine si de aceasta extraordinara gaselnita privind componenta trupei… o formatie de trei chitaristi: chitara solo, chitara armonie si chitara bas. Dupa ce am vizionat filmul, primul lucru pe care l-am facut a fost sa matur curtea cinematografului din Piata Balcescu din Timisoara pentru a intra pe gratis din nou la acelasi film. Stateam in randul 1 sau randul 2 … inchipuie-ti filmele cu Chaplin, cand el statea in primul rand si se uita la ecran privind in sus, in acel unghi imposibil … asa vedeam si eu, dar nu conta. Imi amintesc ca erau atunci acele difuzoare prafuite … dar nici asta nu conta. Nu stiu de cate ori l-am vazut. Acest film si „Ultimul vals”…extraordinarul film al lui Scorsese din anii ’80 . Tin minte ca eram cu Pro Musica la mare si mergem la Constanta in fiecare zi sa-l vad. Deci filmul “Tinerii” l-am vazut “din scoarta in scoarta” de nu stiu cate ori si bineinteles ca am ajuns acasa, am plans sa mi se cumpere chitara. Parintii mei au vazut ca imi doresc acest lucru foarte mult si mi-au cumparat prima mea chitara. Nu am fost nici bogati si nici la limita saraciei … tata avea o pensie de militar. A fost facut maior la 33 de ani pe frontul din Uniunea Sovietica, cand a dat ordin Antonescu “… Treceti Prutul!” si avand in vedere faptul ca a luptat impotruva URSS-ului, ulterior a fost epurat din Armata Romana, trecut direct in retragere si avand o pensie mai mica decat un plutonier care pazea detinutii la Canal. Deci nu am avut o situatie materiala foarte buna, dar cu toate acestea, ai mei mi-au adus profesorul care ne-a invatat chitara atat pe mine dar si pe Nicu Covaci sau pe Ladislau Herdina. Erau doi frati gemeni in Timisoara, olteni, … fratii Popescu. Adrian Popescu a fost primul meu profesor de chitara. Tin minte ca am avut chitara cu cateva zile inainte sa vina pentru prima data profesorul si… nu stiu ce mi-a venit mie atunci, in dorinta de a suna mai metalic instrumental, ca in film, dadeam pe corzi cu cheia. Evident ca profesorul mi-a spus ca nu se utilizeaza in acel mod acea chitara … si atunci l-am auzit zicand: “la ce te gandesti tu este chitara electrica … aceea suna altcumva”. Daca nu-mi adresai aceasta intrebare, tot gaseam eu loc sa il amintesc pe profesorul de chitara Adrian Popescu. Toata viata i-am vorbit cu dumneavoastra, desi colegi de-ai mei de trupa mai tineri din Pro Musica erau la per tu cu el. Mai mult, deoarece profesorul se imbraca cu haine mai demodate, unii il luau chiar la misto si atunci chiar interveneam. Odata, la Cantarea Romaniei, m-am trezit cu el la Casa Tineretului, unde aveam noi sala si m-a intrebat daca pot sa ii acordez chitara; avea pe atunci o trupa de copii. Deci a avut incredere in mine si recunoscuse demult ca il depasisem. De altfel, dupa ce facusem cu el doi ani de chitara, i-a spus tatalui meu: „Eu nu mai am ce sa-l invat pe Ilie. Nu va mai pot lua banii”.

Cum m-am simtit cand am pus mana pe chitara? Fericit. Era o chitara de format normal, dar pentru mine, un copil de 10-11 ani, era totusi mare, iar distanta de la corzi la grif era foarte mare, nefiind bine centrata. Mi-a fost foarte greu sa apas corzile atunci cand invatam acordurile, dar nu m-a oprit nimic. Am invatat sa cant. Dupa aceea, cand am avut o alta chitara mai buna, cantam mult mai usor. Exact ca in cazul sportivilor care se antreneaza in zapada, cu mingi medicinale si mai cara si te miri ce saci in spate, pentru a le fi greu, apoi cand alearga pe o suprafata normala, zboara. Foarte fericit m-am simtit … de atunci, de fiecare data cand ma apropii de chitarile mele, sau chiar si cand vad alta persoana cantand la chitara, simt o fericire care nu mi-a disparut nici azi, dupa atatia ani de studiu si de bucurie.

Romania Rock: Pregatisem si intrebarea „ce v-a marcat mai mult: filmul „Tinerii” cu Clif Richard si The Shadows sau discul „Please Please Me”, primul album Beatles aparut doi ani mai tarziu?” … dar cred ca devine evident ce veti raspunde …

Ilie Stepan: Acea stampila The Shadows, figurativ vorbind, cand a aparut Beatles s-a transformat intr-o tusiera foarte puternica. Socul a fost definitiv, daca pot spune asa. Beatles a insemnat descatusarea a tot ce mai putea fi incatusat in sufletul si in mentalul meu. Si acelasi impact a fost si asupra prietenilor mei cu care vorbeam si povesteam despre muzica. Un impact decisiv au avut si asupra a tot ce a insemnat muzica dupa ei, astfel ca trupele ce le-au urmat au creat la randul lor alte increngaturi. De exemplu intr-o directie s-au dus Rolling Stones, contemporani cu ei, in alte directii s-a dus si s-au dezvoltat Yes, Pink Floyd, Deep Purple, Queen, Black Sabath s.a.m.d …. si asa s-a ajuns la o sumedenie de genuri si subgenuri care isi iau seva din acelasi trunchi. Marele muzician, compozitor si dirijor Leonard Bernstein a avut un ciclu de emisiuni de educatie muzicala pentru tineri, care … atentie!… , prin ’66-‘67 a fost difuzat si la Televiziunea Romana. Eu intre timp am reusit sa cumpar si cartea care a aparut dupa acele emisiuni. Acesta spunea ca muzica beatles-ilor este cel mai important fenomen muzical a jumatatii a doua a secolului XX. Aparitia lor a adus cea mai importanta constructie muzicala in perioada mentionata. Iata deci un muzician de mare calibru care a inteles ce inseamna muzica, acest taram extraordinar in care atat de simplu poti inlatura granitele pentru a vedea ce se intampla si in alte genuri muzicale, sa primesti si sa inveti, asa cum si altii invata din marea muzica clasica. Asta cred ca inseamna muzica si sunt mandru ca traiesc in acest taram, in care desigur ca exista granite … dar fara bariere de fier. Inca un exemplu … Yehudi Menuhin, un violonist urias, elevul lui Enescu de altfel, pe care il aminteste in fiecare interviu cu un respect extraordinar, cum si eu (pastrand proportiile, pentru ca nu vreau sa se creada altceva …) il pomenesc pe primul meu profesor de chitara, Adrian Popescu, cu acelasi respect. Yehudi Menuhin a fost un muzician care a incercat si alte taramuri muzicale. A cantat, printre altii, cu Stephane Grappelli, marele violonist de jazz a anilor ’30, francez de origine sau cu marele violonist L. Shancar; mai mult de atat, a fost la un concert cu Rolling Stones, la Los Angeles si atat de frumos povesteste cum era in lift spre loja rezervata, concertul deja incepuse si se intreba in sine-si ce il asteapta oare, pentru ca efectiv duduia liftul; in continuare a scris ca a vazut prima parte a concertului si totusi a plecat la pauza spunand „Nu am putut rezista la tot concertul, dar am vrut sa vad.”. Nu a facut deloc afirmatii negative, dar a spus ca era un pic tare pentru el, in contextul in care urechile ii erau obosite dupa un turneu. Conchid astfel si spun: aceasta este frumusetea, maretia si normalitatea in care trebuie sa traim vizavi de muzica aceasta sublima numita „rock”, cu toate increngaturile ei, pentru ca muzica rock si-a castigat un loc in panoplia marilor muzici din istoria culturii… sau altfel spus s-a clasicizat. Muzica rock nu mai este un capriciu al unei generatii, ea deja sta la loc de cinste alaturi de muzica preclasica, de muzica renasterii, de muzica simfonica, de muzica de opera, de muzica din perioada romantica etc. Ma mai intreaba cineva cat mai are de trait muzica rock si raspunsul meu este: Muzica rock va trai atata timp cat va trai si muzica lui Bach, a lui Igor Stravinski sau a lui Duke Ellington. Cat va trai omul, vor trai si toate aceste genuri muzicale … si prin ele toti acesti mari oameni care le-au creat. Eu sunt mandru ca sunt contemporan cu nasterea ei pentru ca intr-un fel sau altul s-a nascut totul in ochii mei si sub urechile mele.

Romania Rock: Care a fost momentul cand ati realizat ca noi, in acea Romanie comunista, nu puteam tine pasul cu ceea ce se intampla in Occident, dar si in unele tari invecinate, in ceea ce inseamna muzica (in special rock)?

Aveam un vecin, unde am locuit eu in Piata Maria, Costi Lighezan, care avea un radio cu pick-up, pe care s-au ascultat tot felul de nebunii in sensul bun; la inceput nu avea atat de multe discuri, dar sarbii, fiind inaintea noastra ca libertate si nu numai, aveau o revista despre muzica, parca „Jukebox” se numea, al carei fiecare numar avea o pagina care continea un disc … mai exact un single de 45 de turatii, care continea la randu-i doua piese. Nu mai stiu de unde facea Costi rost de aceasta revista, dar avea multe discuri … Beatles, Rolling Stones s.a. In timp el a devenit colectionar de muzica. La un moment dat, in colectia lui, au aparut single-uirle adevarate, apoi LP-urile. In 1966 a mai aparut la Costi ceva: un LP cu foarmatia Omega, cu o coperta superba, in interior deschizandu-se si pe toata suprafata copertii erau membrii trupei, fotografiati intr-o pestera, cu plete, cu barbi si imbracati in niste blanuri, cu niste ochelari de soare gen Byrds, cu rama dreptunghiulara; era o imagine senzationala pe toata latimea copertii LP-ului. Atunci mi-am pus pentru prima data problema … ce fel de societate construim noi, pentru ca incepuse militia sa alerge dupa cei mai mari sa-i tunda, sa le taie pantalonii (eu aveam 12-13 ani). Nu prea mai puteai sa spui ce vrei si nici vorba sa vezi un asemenea produs facut in Romania. In Republica Populara Ungara, care era alipita de noi, apareau alte forme de manifestare. Cu sarbii deja ne obisnuiseram, dar acolo totul era mai voalat … ei nu erau in gratiile Moscovei, dar cu ungurii, care erau in tratatul de la Varsovia, lucrurile se intamplau altfel. Asadar eu atunci mi-am pus problema … ce construim noi nu are legatura cu ce pot face altii, tot o tara la fel de socialista, care construiesc comunismul,  etc. As dori ca cine citeste acest interviu sa inteleaga si cum erau acele vremuri, sa inteleaga de unde a pornit muzica rock, cat a fost de opresata si cat de stransa cu usa. Si le mai spun un lucru: in 1986, cand in Romania dictatura si cultul personalitatii lui Ceausescu atinsese paroxismul, in aceeasi Ungarie au cantat Queen, acel concert de referinta si in acelasi an a avut loc prima editie a Hungaroring, care se pastreaza pana azi, ca etapa, in circuitul mondial de Formula 1. Departe de mine gandul sa fac o apologie a Ungariei in detrimentul nostru. Sun roman, sunt un om care traieste in Timisoara si am mult prieteni evrei, sarbi, polonezi, bulgari, nemti, svabi, unguri, etc. De exemplu, in 1986 inregistrasem albumul „Rockul baroc”, cu Pro Musica, ciuntit la cenzura chiar daca eram deja o trupa cunoscuta; ei incepusera sa fie mai atenti cu trupele cunoscute, in schimb in Budapesta au cantat Queen in fata a 100.000 de oameni.

Romania Rock: Revenim in anii `60 … va mai amintiti ce impact a avut in Timisoara mini-discul Phoenix din 1968 pe care apar piesele „Vremuri” si „Canarul”? Cum a receptionat acest moment adolescentul Ilie Stepan?

Ilie Stepan: … piesele au fost „Vremuri”, „Canarul”, „Lady Madonna” si „Friday on my mind”, pentru ca impactul a fost teribil si pentru cele doua reproduceri… Eram mandri. Desigur ca impactul a fost urias in cazul celor doua compozitii proprii, care sunt niste capodopere, dar am fost mandri si pentru faptul ca de exemplu „Lady Madonna” suna foarte bine; zic uite-i pe ai nostri la ce nivel pot performa, pentru ca auzisem piesa in interpretarea beatles-ilor si ascultasem si Easybeats (cealalalt cover) la Costi, de care am amintit. Deci impactul a fost foarte mare.

Romania Rock: Il cunosteati deja pe Covaci? Ii stiati pe baietii din Phoenix?

Ilie Stepan: Nu, inca nu il stiam personal pe Covaci. Stiam despre cine este vorba. In acel cartier, la Maria, a locuit si Covaci, care a facut Phoenix-ul. El statea atat la matusa sa careia i se zicea Tusi si a mai locuit si la Tamara, la mama lui. Distantele erau relativ scurte, de la mine pana la Tamara erau 700-800 m iar pana la matusa poate nici 1 Km … erau doua colturi. Interesant este faptul ca in aceasta zona locuiam: el care a facut Phoenixul, eu care am facut Pro Musica dar si Harry Coradini care a facut Progresiv TM. Deci, altfel spus, in acest cartier Elisabetin s-au nascut trupele timisorene mai cunoscute … una dupa alta. De ceva timp diferenta de varsta dintre mine si Nicu (n.r. Nicolae Covaci) este nivelata, de atatia ani ne vorbim. Dar atunci, intre mine de 14-15 ani si el care avea 20 de ani, avand in vedere si renumele lui (cantase deja cu Sfintii la Lola si apoi la Casa de Cultura Lira), diferenta era foarte mare… el era sus, iar eu in public. Si despre Moni Bordeianu, care locuia in capatul strazii unde locuiam eu (strada Caraiman) pot spune acelasi lucru. Cand eu eram in parcul acela mic si frumos din fata casei, din Piata Plevnei si trecea Moni spre Flora, celebra cofetarie de pe malul Begai, pot spune ca nici daca trecea Mick Jagger nu ar fi fost asa emotie. La fel se intampla cand trecea pe Corso pe la Cofetaria Violeta. Spre deosebire de Covaci, care era mai sobru, el mergand pe strada intr-un mod imperial sa-i spunem, Moni era alt stil … zambea, era mult mai deschis. Da, aveam emotii extraordinare cand ii vedeam.

Romania Rock: Nu cred ca ati povestit toate acestea pana acum … iata ca timpul a trecut dar ati ramas cu acel filing, acea energie pe care le simteati raportat la fenomenul Phoenix, care abia se nascuse …

Ilie Stepan: Categoric raman toate acestea. Niciodata nu o sa pot sa permit cuiva sa faca observatii de prost gust apropo de Covaci sau de artisti care s-au exprimat inaintea mea. Niciodata… Daca stai de vorba cu un om care a daruit muzicii romanesti „Cei ce ne-au dat nume” si iti arati lipsa de respect … eu nu as putea sa inteleg acest lucru.

Romania Rock: Pentru ca tot ati amintit de acest album … fiind concitadin cu membrii Phoenix, va intreb cum vedeti discul „Cei ce ne-au dat nume” ca importanta in istoria rock-ului romanesc?

Ilie Stepan:  „Cei ce ne-au dat nume” este identitatea muzicii romanesti. Spun asta pentra ca pana la acel moment se canta ceva mai accesibil sa zicem … gen „Vremuri” sau „Nebunul cu ochii inchisi”, care chiar daca nu erau piese furate, ele se inscriu pe o linie directoare, pe acel stil occidental. Devenise necesar atunci stabilirea unor borne existentiale ale muzicii romanesti. Aceasta este marea deosebire, in opinia mea, dintre rock-ul maghiar, care, chiar daca este foarte calitativ, cu muzicieni naprasnici, dar care are mai putina seva din interior raportat la rock-ul iugoslav care este foarte ancorat si original, daca ne raportam de exemplu la Bijelo Dugme (care este un fel de Phoenix pt ei), dar si la trupele dinainte de cum ar fi YU Grupa, dar si la trupele de dupa Bijelo Dugme …

Nicu Covaci si cei care au lucrat la „Cei ce ne-au dat nume” au trasat asadar niste borne si au stabilit o directie; nu numai prin abordarea folclorica, dar au stabilit si niste lucruri care au imbinat muzical foarte bine zona noastra carpato-dunareana cu zona arealului in care noi traim, muzica balcanica. Noi nu suntem o tara balcanica. Cum au zis si Eliade, Cioran sau Vulcanescu … noi suntem o tara carpato-dunareana, insa in sud, la Dunare, avem influente balcanice. De aici regasim in muzica Phoenix atat masurile mixte cat si alte elemente specifice, mitologia arhaica, precrestina, pe care le-au introdus in muzica lor si au reusit sa fie originali atat pentru noi, care ii urmaream, cat si pentru intreaga tara. Sa nu uitam ca discul a aparut in 1972, insa un aspect poate mai putin stiut este ca la Electrecord exista o intarziere de 6-8 luni intre momentul finalizarii inregistrarilor si lansarea efectiva pe piata a discului. Asadar discul a fost inregistrat in anul 1971. Inca ceva: daca o piesa care aparea la radio sau la TV crea probleme, mai exact era ascultata de vreun tovaras care suna la directorul radioului sau al televiziunii, din acel moment nu mai era ascultata nicaieri. In schimb daca discul apuca sa fie editat si lansat pe piata, era evident ca materialul nu mai putea fi sub control si de aceea trecea prin mai multe filtre ale cenzurii. Stiu bine toate acestea pentru ca am inregistrat in perioada aceea „Dreptul de a visa” si alte discuri.

Romania Rock: Ati sustinut primul concert cu proaspat infiintata Pro Musica la data de 15.01.1973. Faptul ca a acest eveniment a avut loc chiar in ziua nasterii lui Mihai Eminescu, cu siguranta nu a fost intamplatoare …

Ilie Stepan: Nu a fost intamplatoare, din contra. Noi consideram cu Pro Musica ceasul existential al trupei data de 15 ianuarie 1973, cand a avut loc primul concert. Practic, trupa s-a nascut in a doua jumatate a lunii septembrie 1972. Eram la liceu intr-o ora de chimie, cand am gasit denumirea Pro Musica Experimental Supergroup si initial asa s-a numit trupa. De altfel mie nu-mi placea chimia deloc, de aceea nici nu eram atent la ore si am si avut mari probleme cu aceasta materie; asadar nu este intamplator ca am gasit acest nume chiar intr-o ora de chimie … si retin ca l-am si scris pe caiet. Mentionez ca atunci erau la moda denumirile de formatii lungi, care contineau si cuvantul „Experimental” in ele. Din acel moment si pana in luna noiembrie a aceluiasi an am inceput sa cochetam cu diverse idei, dupa care s-a ivit oportunitatea de a canta in data de 15 ianuarie la un spectacol organizat de Liceul Pedagogic cu ocazia zilei de nastere a lui Mihai Eminescu. Aveam o profesoara de limba romana, o doamna extraordinara dar in acelasi timp foarte severa, care isi daduse seama de cat citeam, chiar daca nu invatam foarte bine la aceasta materie; era evident ca ma simpatizeaza, asa rebel cum eram eu atunci, cu problema parului meu, pe care il aveam mai lung decat ceilalti, chiar daca era numai un centimetru peste urechi. Prin dumneaei am cantat la acest eveniment, aratandu-i compozitiile noastre. Asa ca datorita doamnei profesoare Martin de limba romana am fost inclusi in desfasuratorul evenimentului, cantand in sala festiva a Liceului Pedagogic. Iti mai spun ca in anul 2018 s-au implinit 45 de ani de la acest eveniment si am marcat momentul printr-un concert cu Pro Musica, numit chiar Pro Musica 45, tinut in aceeasi sala. Mai mult, am inceput la aceeasi pianina si cu acelasi om, cu Doru Apreotesei. Atunci, la concertul din `73 am cantat pentru elevii de atunci ai liceului, pentru cativa prieteni ai acestora si pentru profesori; acum, in 2018, au venit la concert inclusiv vreo 40 de elevi de atunci iar restul publicului l-a reprezentat elevi actuali ai aceluiasi liceu, pe langa cativa invitati si reprezentanti ai presei. Din formala care a evoluat pe scena pot enumera pe  Doru Apreotesei (membru fondator), l-am avut ca si colaborator pe marele saxofonist de jazz Liviu Butoi, care a cantat si cu Phoenix in perioada 1969-1970 si solistul vocal Doru Eugen Iosif; din pacate primul solist vocal care a cantat cu noi a fost rapus intre timp de o boala necrutatoare si atunci a aparut Doru Eugen Iosif, cu care am cantat dupa aceea toata perioada folk. In plus au mai evoluat colegi si colaboratori de atunci; pe scena a evoluat si un grup cameral de viori, violoncel, contrabas, viola, care au cantat toate piesele compuse pe versuri de Mihai Eminescu. De asemenea, alaturi de mine a evoluat la chitara si un fost coleg de liceu. Mentionez ca inca de atunci, de la concertul din `73 a ramas piesa Glossa, compusa pe cand nici nu implinisem 17 ani (este compusa in vara anului 1970) si pe care am cantat-o apoi in majoritatea concertelor grupului Pro Musica… Asadar acel concert din 1973 este considerat de noi data de nastere a formatiei Pro Musica.

Romania Rock: Si din acel moment v-ati dedicat decenii la rand scenei rock romanesti, muzica devenind zi de zi parte din viata dumneavoastra. Ce ne puteti povesti despre primii ani Pro Musica, pana la cooptarea dumneavoastra in Progresiv TM?

Ilie Stepan: Din ianuarie `73 pana in vara anului 1975 am cantat cu Pro Musica, ne-am facut cu brio datoria, castigand diverse premii la concursurile din perioada aceea. Am cantat folk cameral, dupa aceea folk de protest, atat cat s-a putut protesta atunci, cu mesaje ascunse sa spunem asa, dupa care am avut o perioada importanta in Pro Musica, cam prin `74, cand am inceput sa abordam si instrumentele electronice. Erly Krauser, violonistul si chitaristul alaturi de care am evoluat atunci atunci a inceput sa cante cu vioara electrica, basistul Dixi Krauser, fratele acestuia, a trecut de la contrabas la chitara bas, am luat si tobosar, pe Misi Farcas, cu care am cantat ulterior si in Progresiv TM si am inceput sa cantam un folk mai viguros, ceea ce avea sa anticipeze si trecerea trupei in `78, cand am refacut-o, spre muzica rock. In vara lui `75 am avut un set de imprimari la televiziune, unde lucram foarte bine cu echipa de acolo; era un redactor muzical exceptional, un om deosebit, timisoreanul Dumitru Morosanu, care a fost un senior in redactia muzicala a radioului si televiziunii romane de la Bucuresti. Am aparut foarte rar la televizor pentru ca nu corespundeam, insa am reusit sa inregistram in conditii mai bune si asta a contat. Eram intr-o criza acuta de aparatura chiar daca aveam ce ne trebuia, dar nu ne ridicam la nivelul trupelor mai vechi. Formula formatiei Pro Musica in anul 1975 a fost una de mare forta, onoranta pentru mine: Erlend Krauser la vioara electrica si chitara, care dupa aceea a cantat cu Phoenix si a si fugit cu Covaci in boxe; un alt membru a fost Perin Boian, care a cantat dupa aceea cu Rosu si Negru si ulterior a plecat si el in Germania, unde a continuat sa cante in trupe foarte bune; am mai colaborat cu el si pe albumul „Sensul Vietii”, fiind inginer de sunet … din pacate a plecat dintre noi; Dixi Krauser canta la contrabas si chitara bas; mai eram eu cu chitara acustica si Doru Eugen Iosif, care era vocalistul si blockfleut-istul trupei; apoi mai era Doru Apreutesei la claviaturi si tobosarul Misi Farcas, ulterior coleg cu mine in Progresiv TM si apoi coleg cu Doru Apreutesei in excelentul grup Post Scriptum, care a facut o figura extraordinar de frumoasa in muzica romaneasca. Cu Misi Farcas m-am reintalnit pe scena in ultimul an, cand a murit Lica Tolba, tobosarul nostru din Pro Musica, inclusiv la ultimul concert pana la pandemie, din 20 decembrie 2019, desfasurat in Piata Operei (Rock pentru Revolutie), unde am cantat cu Phoenix si Cargo. Atunci era Misi cu noi. Revenind, am ajuns atunci la concluzia sa facem o pauza cu Pro Musica, pentru a acumula cate ceva, mai ales pe partea financiara, pentru a ne putea dezvolta ulterior. Atunci eu am acceptat, intr-o ordine absolut aleatorie … nu mai stiu cine a plecat primul … propunerea celor de la Progresiv TM de a canta cu ei …

Romania Rock: … erati deja un nume in Timisoara si sigur ca o formatie mare, cum erau Progresiv TM, pusese deja ochii pe dumneavoastra … In 1975 sunteti cooptat asadar in aceasta mare trupa a acelor vremuri.

Ilie Stepan: Da, noi (n.r. Pro Musica) cantasem cu ei la Sala Olimpia, cantasem si alaturi de Phoenix in deschiderea lor; erau cu cativa ani mai mari decat noi si la acea varsta 3-4 ani conteaza enorm, ulterior aceste diferente se niveleaza. Asadar, eu am trecut la Progresiv TM, Erly (n.r. Erlend Krauser) a inceput sa cante cu Ioji Kappl, Tandarica, Mircea Baniciu, in contextul in care Covaci abia plecase prin casatorie in Olanda iar Doru Apreutesei a trecut la formatia Gramofon, de la care plecase in Germania Paul Weiner, un foarte mare pianist de jazz. Ma bucur sa amintesc de excelenta formatie Gramofon, acest trio format din Wainer, percutionistul si tobosarul Pupa Romahca, absolvent de Conservator, care tocmai ce parasea si el tara atunci iar al treilea membru era Kamocsa Bela, Kamo, primul basist al formatiei Phoenix. In aceasta formula Gramofon canta un jazz de foarte buna calitate. Cum am mai spus, Doru a trecut la pian in aceasta trupa, care l-au cooptat si pe Misi Farcas si in scurta vreme Gramofonul s-a transformat in formatia Post Scriptum, cu o componenta putin schimbata. Asadar, Doru Apreutesei, Erly Krauser si cu mine am trecut la trei trupe sa le spunem mai batrane, ancorate mai bine in show-bizz, atat cat se putea vorbi atunci despre acest lucru, chiar daca aveam foarte multe concerte atunci, de ordinul sutelor, cantand uneori si de doua ori intr-o zi. Trecand la Progresiv TM, consider ca a fost un pas important in cariera mea, colaborand astfel cu muzicieni foarte buni. Sigur ca Pro Musica a ramas tot timpul in sufletul meu, era copilul meu, dar acest lucru nu s-a reflectat sub nicio forma asupra prestatie mele acolo; m-am dus la Progresiv TM si am dat tot ce am avut mai bun. Am incercat sa fiu profesionist, sa fiu foarte dedicat in tot ce faceam; m-am inteles foarte bine cu colegii mei, stilul trupei placandu-mi foarte mult. Am invatat foarte mult in acea perioada in care am facut foarte multe turnee, alaturi de Mondial si de Catena, trupa de fete din Bucuresti.

Romania Rock: Ati fost asadar cooptat in Progresiv TM in anul in care aceasta formatie inregistra si lansa singurul lor LP, unul dintre cele mai importante albume din rock-ul romanesc – „Dreptul de a visa” …

Ilie Stepan: Alaturandu-ma trupei in vara lui `75, am intrat imediat in repetitiile pe care trupa incepuse sa le faca in vederea inregistrarii unui LP in toamna acelui an. Era foarte greu atunci sa ajungi la Electrecord cu muzica rock, sa te programezi, sa ti se dea aprobarea. Ne-am pus pe treaba si am repetat intens in acea perioada. Cantam vara pe litoral, ca orice trupa care se respecta; seara cantam programul trupei iar dimineata repetam pentru disc. Am repetat acolo tot sezonul si ulterior am mai repetat si la Bucuresti inainte de inregistrari. In acel context am avut ocazia sa vedem un concert exceptional Procol Harum, care erau atunci un nume. Am intrat apoi in studio la Electrecord si am inregistrat „Dreptul de a visa”, pe cand eu nu aveam nici 22 de ani impliniti. Acum doar cativa ani a plecat dintre noi vocalistul Harry Coradini, care revenise in Timisoara si atunci sotia lui m-a rugat sa spun cateva cuvinte la inmormantare, fiind singurul membru al formatiei care a ramas in Romania. Pentru acest lucru, pentru a intra in atmosfera si pentru a ma incarca de vocea lui, am ascultat cu o seara inainte de inmormantare tot albumul „Dreptul de a visa” … sigur, emotia a fost mare … si am ascultat dupa aceea inca o data cap-coada. Eu albumul il stiu pe dinafara, il am in cap … il pot asculta fara sa fie nevoie sa-l aud. Pot sa spun ca mi se pare un album bun… chiar foarte bun. Sunt mandru si fericit pentru felul cum m-am descurcat in cadrul formatiei. Este o imprimare care ne-a factut fericiti. Reamintesc faptul ca intarzierea era foarte mare intre data inregistrarii albumului si data aparitiei acestuia; in cazul discului „Dreptul de a visa”, noi l-am inregistrat la Electrecord in octombrie 1975 si a aparut in vara anului 1976, in luna iunie. Intamplarea a facut ca Phoenix sa fie intr-o situatie similara cu a noastra, in sensul ca inregistrase deja „Cantafabule” (cu ceva timp inaintea noastra) insa nu aparuse pe piata. In acest context, ne-am intalnit cu Phoenix la un prieten de-al lui Nicu (n.r. Nicu Covaci) si ne-am ascultat reciproc discurile; am baut un ceai, o vodka si am ascultat atat „Dreptul de a visa” cat si „Cantafabule”. Aceasta intamplare nu am povestit-o pana acum. Evident ca atat noi cat si ei plecasem cu o copie a albumului pe o banda de magnetofon, data de domnul Negrescu, marele inginer de sunet al Electrecordului. Si daca tot am ajuns la Theodor Negrescu (Freddie pentru prieteni), fac o paranteza si mentionez ca este omul prin mana caruia a trecut toata muzica romaneasca moderna, de la jazz, folk, rock … pana in 1989 si dupa aceea, un om de o valoare uriasa ca inginer de sunet, care a facut minuni la acea masa cu opt canale; Electrecordul avea opt canale pe care inregistra in conditiile in care, chiar si la ora aceea, trupele mari inregistrau cu opt sau zece canale numai pentru tobe.

Dupa aparitia discului au urmat turnee cu Mondial si multe spectacole. Aveam doua concerte pe zi, de la ora 5 si de la 8 seara, in acelasi oras sau in localitati suficient de apropiate (de exemplu aveam in Petrila de la ora 5 si in Lupeni de la ora 8). Nu era usor sa canti in acest ritm 14-16 zile de turneu… zi dupa zi. Era in schimb varsta de partea noastra, eram fericiti, era bucuria de a canta … nu sunt lucruri usor de uitat; si in plus, publicul era fantastic. Era o activitate bogata, live-urile erau firesti atunci. Au fost vremuri frumoase, am cantat cu Progresiv TM, care era considerata trupa a treia din Romania, dupa Phoenix si Sfinx. Luptam cumva pentru aceasta pozitie cu FFN, dar consider ca trupa Progresiv TM era peste. Eu am cantat cu ei timp de trei ani, pana la varsta de 25 de ani si consider ca mi-am facut datoria in trupa; mi-am dorit si cred ca am reusit sa fiu un profesionist. Intre timp, in `77 eu dorind sa refac Pro Musica, s-a pus problema unui supergrup, care s-a si intamplat: Progresiv TM – Rosu si Negru. Astfel, Harry Coradini si Ladislau Herdina s-au mutat la Bucuresti. In perioada aceea eu nu imi doream si nu am vrut efectiv sa ma mut din Timisoara, in plus din acest supergrup facea parte si Liviu Tudan care era basist, in mod normal pastrat in aceasta schema. Astfel ne-am despartit in relatii foarte bune iar Harry si Lotzi au plecat la Bucuresti, formand impreuna cu alti trei membrii de la Rosu si Negru acest supergrup, care a imprimat ulterior albumul „Puterea muzicii”.

Romania Rock: Pentru ca tot am ajuns in acest punct, ce parere aveti despre albumul „Puterea muzicii”?

Ilie Stepan: Este un album foarte bun, un album tematic, unitary (pentru ca Daniela Crasnaru a scris versurile, are si o tematica unitara, stilistic vorbind); asadar un album foarte bun. Era vremea in care existau muzicieni … se canta. Muzica rock se cladea, isi punea caramizi peste caramizi, atat in Occident cat si la noi, chiar daca eram dupa cortina de fier, unde oamenii erau cu capetele mai plecate, loviti de cenzura, dar care isi faceau treaba. Locul rock-ului in panoplia muzicii mondiale, a artei universale, nu s-a castigat usor, cu relatii, pile sau bacsisuri, s-a castigat prin munca, prin rezultate si prin proiecte artistice de exceptie, care au consolidat si au dat reputatie majora acestei muzici. Ne-am inhamat si noi la aceasta munca, urmand modelul trupele uriase din Occident.

Revenind, “Puterea muzicii” al supergrupului Progresiv TM – Rosu si Negru este un album de care trebuie tinut cont, un album foarte bun; este un fel de poem rock, are niste structure foarte bune. Sunt doi chitaristi exceptionali acolo, Ochescu si Herdina, un vocalist extraordinar – Harry Coradini, un basist, un muzician si un om care a gandit muzica in persoana lui Liviu Tudan iar la tobe Ion Cristian Calare, un tobosar foarte bun. Deci o trupa exemplara si a iesit un lucru excelent. Eu am ramas in Timisoara, propunandu-mi sa ma odihnesc putin, sa imi planific refacerea trupei Pro Musica, sa gandesc putin ce am de facut in continuare. Atunci am si predate 4-5 luni ore de chitara, in mod sistematic; aveam cativa elevi de care m-am ocupat. Ulterior am continuat sa ma ocup de doi dintre acestia, chiar daca incepusem sa cant, pentru a nu-i lasa asa brusc din mana. A fost o faza pe care nu am povestit-o niciodata: tatal meu, asa cum am mai zis, a fost ofiter de cariera in Armata Regala si disponibilizat brusc dupa venirea comunistilor. A ajuns la varsta de opt luni in SUA, invelit in duna pe vapor, ramanand in Detroit pana la varsta de 9 ani, bunicii mei castigand niste banuti in acest timp. Bunicul meu lucra ziua la o fabrica de automobile acolo in Detroit, patria automobilelor, iar noaptea canta la cimpoi intr-un restaurant romanesc. Dupa acesti ani petrecuti in SUA, s-au intors in Romania si s-au stabilit la Lugoj, unde si-au cumparat pamant, luat de comunisti dupa instalarea acestora. Tatal meu vorbea engleza impecabil pentru ca in SUA vorbea romaneste in casa dar pe strada, copil fiind pana la varsta de 9 ani, a vorbit limba engleza. Eu l-am rugat si mi-a tradus “Dark side of the moon” printre altele, pentru ca aveam discul original cu textile scrise pe coperta. Tatal meu era un om deschis. Tin minte ca i-am facut cadou o pereche de blugi dar avea grija si nu ii purta ostentativ tot timpul. Avea cumva si parul putin lung, aducand cu Celibidache. Intr- o zi a venit un tip cu copilul lui pentru lectii de chitara, tatal meu le-a deschis usa purtand acesti blugi … imbracat mai modern pentru vremea aceea … iar tipul spune “Buna ziua, domnule profesor!” iar el le raspunde “Nu eu predau chitara ci fiul meu”, timp in care apar si eu cu parul lung pe spate… J Tipul a facut niste ochi mari, foarte mirat si a ramas de vorba cu tatal meu iar eu l-am luat pe copil pentru a-l testa si ulterior i-am oferit lectii de chitara. Tatal lui era procuror militar, care era o functie foarte cazona atunci, un om deosebit, fiind de origine maghiara. Ulterior am tinut legatura cu dumnealui, acesta sunandu-ma an de an dupa 1990 pentru a ma felicita de ziua mea si uneori ma si vad cu el, oferindu-mi palinca din productia proprie. Printre sleatha aceea de procuri aserviti regimului comunist, exista acest tip care facea nota discordanta. In acest context continui si spun ca am predat ore de chitara si apoi incet-incet am gandit ce am de facut in viitor si am refacut grupul Pro Musica.

Romania Rock: Inainte de a vorbi de refacerea grupului Pro Musica, permiteti-mi va rog inca o intrebare referitoare la „Dreptul de a visa”. Dintre cele sapte piese ale discului, sase au fost compuse de chitaristul Ladislau Herdina iar una de catre dumneavoastra. Cum s-a nascut „Clepsidra”, compozitie pretentioasa, de mare complexitate, dublata de o instrumentatie excelent executata?

Ilie Stepan: „Clepsidra” a fost un bonus acordat de trupa, de noii colegi. Eu venisem in `75 in luna iunie, dar ei stiau ca vor inregistra albumul inca din aprilie si gandisera deja piesele, le stabilisera de principiu. Dar Herdina si-a scos din aceasta lista o piesa, facandu-mi astfel loc si mie pentru una. M-a intrebat „Nu vrei sa ai si tu o piesa pe album?”, stiind ca in Pro Musica eu compuneam. Evident ca am raspuns afirmativ. A fost un gest frumos din partea lor pentru ca eu totusi eram nou venit in trupa iar albumul era deja gandit, asa cum am spus… inclusiv ca versuri, dar s-a reusit sa se introduca aceasta piesa.

Romania Rock: Dupa parerea mea piesa este foarte buna si mi se pare extraordinar faptul ca s-a compus inainte de venirea in trupa si nu special pentru album, pe calapodul acestuia …

Ilie Stepan: … si pe mine ma bucura foarte mult aceasta piesa. Tema o aveam deja, partea de final – masura de 5/4 cu flaut era compusa de ceva vreme din perioada Pro Musica, am scris-o pe la 21 de ani, dar nu o cantasem pana atunci. Dar partea de rock a fost compusa la acel moment, in acea vara.

Romania Rock: Mi se mai pare interesant faptul ca Herdina v-a facut practic loc pe acest album, el care compunea tot in trupa.

Ilie Stepan: Da, el era compozitorul trupei, un compozitor inspirat si … sa nu uitam ca a si imprimat stilul trupei, prin piesele lui. De aceea pe prima parte din „Clepsidra” am tinut cont de stilul lor si am compus in acea directie, pentru a se lega si a nu fi ca o plomba nereusita intr-un anumit context iar partea a doua a piesei si finalul acela cu bongos-uri si cu flaut erau mai spre Pro Musica, fiind mai cameral, din zona folk.

Romania Rock: Asa a iesit o piesa exceptionala in cadrul unui album de referinta; de altfel „Dreptul de a visa” se afla pe pozitia a 5-a in Top 100 albume din toate timpurile Romania Rock. Deruland in continuare firul povestii dumneavoastra, ne intoarcem la Pro Musica si urmatoarea intrebare se va referi la prima aparitie pe un disc pentru acesta trupa, care se intampla abia in 1986, cand va imparti cu Accent volumul 9 al seriei „Formatii rock”. De ce atat de tarziu, avand in vedere ca trupa avea un repertoriu bogat inca din anii 70? Si de ce nu un LP?

Ilie Stepan: Prezenta pe albumul „Formatii rock – vol. 9” a fost prima mai consistenta, insa prima aparitie pe un disc a fost mult mai devreme, pe „Club A”, primul album de concert din Romania. Concertul avusese loc in 1980 iar albumul a aparut in 1981. Am aparut pe acest album alaturi de Post Scriptum, Sfinx, Domino, Semnal M, parca si Redivivus. Revenind la intrebarea de ce atat de tarziu …. pentru ca noi am cantat o muzica mai putin comerciala pentru felul in care era privita muzica incepand cu jumatatea a doua a lui 1975. Eram din Timisoara, mai departe de Bucuresti. Am preferat sa cantam decat sa car la Bucuresti ce trebuia carat si in plus trebuia sa cunosti pe cineva acolo. Factorii sunt mai multi, desi primeam scrisori, eram cunoscuti, nu muncisem in zadar. In final s-a intamplat sa aparem pe disc la Electrecord si nu imi pare rau ca nu s-a intamplat mai devreme. Tin minte ca m-am alimentat corespunzator, am luat ceva salamuri, niste carnita, tigari, am luat si textele si materialul … fac o paranteza si spun ca materialul era foarte riguros realizat, munceam foarte mult si tin minte glumele colegilor pe aceasta tema; noi in concerte cantam cu o mare lejeritate, pentru ca munceam foarte mult in sala de repetitii … inchid paranteza; am spus astfel ca plec la Bucuresti. Pro Musica trebuia sa scoata un disc. Asta dupa o lunga perioada in care mi-am zis ca nu ma duc eu sa bat pe la usi, mai bine repet, cant si merg in turnee; in final m-am hotarat sa ma duc. Era o trupa pe atunci de funk american, „Frankie Goes to Hollywood” iar prietenii spuneau „Stepan goes to Bucuresti”. M-au primit si am ajuns sa inregistram un disc, din care a iesit de fapt jumatate, impartind discul cu Accent. Sunt mandru de acea fata de disc, a iesit foarte bine in conditiile in care se inregistra atunci in Romania si in conditiile in care cenzura lucra. Consider ca discul este mai bun decat „Rock-ul barock”, cel putin ca si inregistrare. La „Rock-ul barock” am avut ghinionul ca solistul nostru, care era din Bucuresti, a avut niste crize foarte mari de stomac; statea chircit intre sesiunile de inregistrari si lua medicamente. A trebuit sa inregistram chiar si in aceste conditii, pentru ca altfel ne-am fi pierdut locul, pe care il programasem cu 15-20 de luni inainte. Toate aceste lucruri se simt si nu am o amintire prea placuta, tinand cont de faptul ca intr-o societate normala se amanau inregistrarile si se reprogramau fara nicio problema. Dar noi nu am trait intr-o societate normala atunci si asta ar trebui sa o stie toti cei care azi urca pe scena, fac ce vor si e bine ca se intampla asa, dar nu asa au stat lucrurile de la inceput. Cortina de fier a existat sub alte auspicii.

Romania Rock: Mi-ati anticipat urmatoarea intrebare, despre „Rockul baroc” … Intre timp solistul vocal Nae Tarnoczi, o voce grava, care se dovedise compatibila cu stilul trupei, este inlocuit cu Tic Petrosel, care da o alta tenta muzicala. Intrebarea era daca acesta poate fi un motiv pentru care aprecierile nu au mai fost la acelasi nivel cu discul precedent?

Ilie Stepan: Acest lucru am subliniat si eu. Vocalul nostru, inclinat intr-o anumita masura spre new-wave, era foarte bun, un tip persuasiv, a cantat atunci cu dureri uriase de stomac. Dar asa s-a scris povestea albumului „Rockul baroc”

Romania Rock: Cum v-a venit ideea de a imbina cele doua genuri muzicale aparent opuse in „Metamorfoza”, muzica clasica si rock-ul?

Ilie Stepan: Nu cred ca a fost chiar ideea mea aceasta, se intamplase deja pe plan mondial…

Romania Rock: … in lume se intamplase, dar in tara inca nu ….

Ilie Stepan: Cand am debutat cu Pro Musica in concertul din 1973, cum am povestit, eram o trupa acustica, chiar camerala, cu viori, violoncel, contrabas, oboi, flaut. In timpul Pro Musica am cantat „Creanga de cires”, o opera folk, cantata live tot cu orchestra camerala si cu cor. … si exemplele pot continua. Eu am lucrat foarte mult cu grupuri simfonice sau camerale (o orchestra simfonica mai mica). De aceea pot spune ca nu a fost o premiera atunci, cand a aparut „Metamorfoza” si cand am lucrat cu cvartetul acela de la Filarmonica „George Enescu”. Cantasem folk-ul cameral in prima parte a carierei mele si studiasem chitara clasica cu profesorul Eduard Pamfil, dupa ce studiasem cu Adrian Popescu in primii doi ani. Mentionez ca pana in 1990 chitara nu a fost studiata sub nicio forma institutionala in Romania, la niciun nivel de studiu, de la gradinita pana la Conservator. Eram alaturi de Albania poate (dar nu sunt sigur), printre singurele tari din Europa unde nu se studia chitara, nici macar la nivel de liceu de muzica sau la nivel de Conservator. De aici plecam cu un dezavantaj enorm. Chitara a fost un instrument marginalizat. Uniunea Sovietica, care a fost promotoarea acestui dezastru numit comunism, avea niste conservatoare la Moscova, la Lenningrad si nu numai cu sectii de chitara clasica uluitoare, ca sa dau numai un exemplu. Ce comunism am construit noi? Ungaria nu mai vorbesc… Profesorul Pamfil, care era un mare chitarist de clasic, pe langa faptul ca era si un psihiatru eminent, a fost intr-un numit intr-un juriu la Budapesta si astfel am primit si eu invitatia de a canta in acel concurs, am primit si literatura de specialitate aferenta, am studiat dar in final nu am primit viza. Eram la 200 de km distanta. La sfarsitul anilor `70 se intampla asta. Am povestit despre trupa Omega, despre acel album pe care il tineam in mana si parca era cazut din alta lume. De Iugoslavia nici nu mai pomenesc. Acest tip de comunism retardat si ticalos, care este si acum continuat de copiii si adeptii acelor imbecili analfabeti, era tipul de comunism construit cu mare elan atunci. Omul de cultura era calcat in picioare. Au avut o perioada, in care in prima linie au fost si intelectuali, oameni cititi, care au facut pactul cu diavolul si au trecut in barca comunismului, asa zisii ideologi care stiau cum sa redacteze un material. Acestia au gandit forma in care, din cand in cand, au deschis cazanele acelea pentru a mai elibera din presiune. Esapau tensiunea extraordinara care mocnea mai ales in randul tineretului. A mai aparut cate un roman scris de Salcudeanu, de Soiu, a mai aparut un Progresiv TM, cate un Phoenix… Toate acestea au fost lucruri pe care le-au controlat, dandu-le drumul pentru a nu crapa cazanul acela. In final s-a intamplat in 1989, cand acel cazan a explodat. Daca era dupa dictator si dupa camarila lui de analfabeti sinistri, nu se mai intampla nimic din rock, din folk, din jazz, din muzica simfonica. Am fi avut numai muzica populara si ode. Asta trebuie sa stie oamenii tineri, frumosi, care vietuiesc acum si care nu au trait epoca aceea. Trebuie sa stie de la ce s-a plecat, ajungand azi cand poti urca pe scena si, de bine de rau, poti face ce doresti. De multe ori, din pacate, nu prea au ce spune azi.

Romania Rock: Ca si pe albumul precedent, pe „Rockul baroc” ati colaborat cu textierul Marian Odangiu, care isi va pune amprenta si pe proiectele dumneavoastra viitoare.

Ilie Stepan: In primul rand, cu Marian am colaborat si am scris impreuna (eu muzica si el textul) piesa „Timisoara”, care a fost si este considerata imnul revolutiei de la Timisoara iar acum este chiar imnul oficial al municipiului Timisoara. Asa este, am lucrat si ulterior cu el. Este prietenul meu de o viata si lucram impreuna la multe proiecte.

Romania Rock: Cat de important este pentru un compozitor sa fie pe aceeasi lungime de unda cu textierul?

Ilie Stepan: Compozitorul poate sa lucreze cu doua categorii de fauritori de cuvant. Poate sa lucreze cu poeti si de obicei in acest caz iti alegi o poezie din mari poeti sau din poeti pe care ii agreezi si scrii o piesa plecand de la aceasta sau, in cazul unei colaborari de durata, ai unul sau doi textieri cu care lucrezi. Versurile le scriu poetii, „lyrics” cum zice englezul este cel care scrie textul acelei piese. Este foarte frumos sa ai langa tine un om care sa iti scrie textul unei piese. El poate sa scrie si dupa muzica, uneori ii mai canti anumite pasaje; in anumite situatii mergi tu dupa textul lui. Este placut si benefic sa ai un om cu care sa colaborezi si sa lucrezi in amanuntime piesele unui proiect. Repet, textierul are rolul lui, pentru compozitor poezia are rolul ei. Am lucrat in ambele variante si voi lucra in continuare astfel.

Romania Rock: In libertate ideile muzicale au prins alte forme pentru dumneavoastra, abordand muzica de fuziune. Cand si cum s-a nascut ideea de a face „Trilogia Luminii”?

Ilie Stepan: Am cantat in 1993 intr-un concert mare, atat pentru noi cat si pentru oras (n.r. Timisoara), cu o puternica rezonanta, la Sala Olimpia, numit „Pro Musica 20”. Acest concert a insemnat trecerea a 20 de ani de cand Pro Musica s-a infiintat. Atunci au cantat marea majoritate a promusicistilor, cei care mai traiau. Am fost multi dintre cei care au cantat in decursul celor 20 de ani, chiar si colaboratori la anumite instrumente. Dupa acel concert, ca si in momentul `75, cand am stabilit sa plecam fiecare catre alte trupe si sa facem o pauza cu Pro Musica pentru a acumula, s-a intamplat acelasi lucru. Prin `94 am trecut la un soi de acumulari, pornind de la urmatoarea idee: trupa Pro Musica am infiintat-o eu, dar nu este rodul muncii mele exclusive, nici macar ideatice … ci este rodul unei munci colective. O serie intreaga de muzicieni si nu numai au pus umarul sa construiasca stilul acestei trupe si nu era corect nici fata de acestia si nici fata de publicul care ne stia sa virez brusc de la o muzica si un stil la care s-a muncit si sa merg pe drumul „acest Pro Musica sunt eu”. Ar fi fost incorect deci sa ma duc in dreapta, sa trec la muzica de fuziune si sa zic „publicul care vine cu mine e cu mine, cine nu e impotriva mea”, cum spuneau comunistii. Asa ziceau: „cine nu e cu noi, e impotriva noastra, tovarasi.”. Pro Musica a ramas si ramane stilistic ancorata in zona aceea, pe care noi am upgradat-o, ceea ce s-a vazut si in 2014, cand ne-am reunit. Consider ca nu am cantat prafuit, am cantat cu sound-uri, cu tehnici care tineau de secolul 21. Insa, deja eu imbratisasem deja muzica de fuziune, pornind de la fuziuni mari care m-au impresionat teribil. De exemplu fuziunea jazz-ului cu rock-ul, din care a iesit curentul naprasnic numit jazz-rock. Apoi m-a impresionat foarte mult implantarea geniala a muzicii de opera si a muzicii corale moderne in rock la Queen; si acolo este o extraordinara fuziune. M-a impresionat teribil si discul scos de Freddie Mercury cu soprana Monserat Caballe. Acestea sunt fuziuni majore. M-a impresionat foarte mult muzica celor de la Emerson, Lake and Palmer, tablorile dintr-o expozitie a lui Musorgsky, prin anii `70. Ca paranteza, Emerson (Dumnezeu sa-l odihneasca) a fost concurent la pian clasic, cam prin 1960-1965, la Festivalul George Enescu. De asemenea m-a impresionat teribil concertul Deep Purple cu Orchestra Simfonica din Londra. Deci forme de fuziune au existat si sunt nenumarate. Am zis atunci ca vreau sa fac asa ceva si am inceput sa lucrez. Eu am simtit-o mai adanc si am zis ca trupa de studio care va lucra la aceasta muzica noua sa se numeasca Stefan Project. Am zis astfel sa nu existe nicio confuzie intre Pro Musica si proiectul cu muzica de fuziune. Si atunci am inceput in forta, in conditiile in care la noi in tara era destul de noua. Ce inseamna muzica de fuziune? Practic, muzica este o energie; aceasta nu este o definitie pe care am dat-o eu, dar este o definitie foarte frumoasa si foarte adevarata. Este o forma de energie si un limbaj universal care creeaza stari celui care asculta. Muzica de fuziune combina mai multe forme de energie, de exemplu muzica simfonica cu jazz si/sau cu rock, creandu-se astfel o noua energie, iar aceste forme de energii se completeaza si se imbina intre ele. Este o muzica cu valente noi si cu energii speciale si total nebanuite. Poti sa te plimbi liber prin acest taram al muzicii, nu trebuie sa ai pasaport pentru a trece de la un gen muzical la altul. Sunt doua conditii pe care trebuie sa le indeplinesti: mai intai sa cunosti zona in care patrunzi, acea muzica si daca o folosesti sa nu o faci de ras. Sa dau un exemplu: am cantat la un moment dat cu instrumente arhaice (frunza, cimpoi etc); niciodata nu o sa-i cer celui care canta la frunza sa-mi cante o tema din Hendrix sau nu fac din asta o metoda de lucru. Eu am considerat ca in muzica de fuziune fiecare instrument vine cu pachetul lui de energie. Cu alte cuvinte pot face un jgheab la modul propriu format din armonii rock, din armonii jazz, din groove-uri de toba, de funky si pe acesta sa curga frumos o frunza care canta, o tema din Maramures. Am dat un exemplu. Deci sunt energii naturale, firesti, care se intalnesc si rezulta o noua forma de enrgie. Pe acel jgheab eu niciodata nu o sa gravez cu pirogravura „Coca-cola” sau „Mitica+Ionica=Love”. Fiecare vine la masa respectiva cu ce are mai bun sau cu ce consideri reprezentativ ca si compozitor si ca om care editezi. Din aceasta alaturare se naste un lucru extraordinar. De exemplu un tobar care bate funky, un basist care canta groove de rock sau jazz-rock si un suflator la frunza sau la cimpoi. A doua conditie este sa fii atent ca intre sublim si kitsch este doar un milimetru. Este foarte usor sa treci intr-un kitsch banal. Nimeni nu te opreste sa te duci in Maramures si sa-ti iei teme de acolo; cauti pe internet si scrii „folclor Maramures” si folosesti ce gasesti, dar este extrem de important cum o folosesti. Daca nu ai metoda si nu ai nici chemare, poate rezulta un kitch ordinar. Insa muzica nu pedepseste … te faci de ras, dar nu te amendeaza nimeni. Oricum, eu sunt adeptul muzicii de fuziune, este o muzica noua si eu am inceput din 1994 sa compun si sa adun idei pentru primul disc. La jumatatea anului 1995 aveam ideile, temele iar piesele erau scrise. Incepand cu acest moment si pana in vara anului 1996 am lucrat la „Sensul vietii”. Dupa ce am facut acest album, am zis ca aceasta idee va fi o trilogie. La inceput, ca titlu provizoriu, i-am zis „Trilogia sensului vietii”, dar dupa ce a aparut ultimul album, „Lumina”, am decis sa se numeasca „Trilogia luminii”. Mi-am zis ca sensul vietii mele este foarte important pentru mine, dar paleste in fata importantei luminii, care este vitala pentru noi toti. Lumina inseamna acea caldura uriasa care vine de la Dumnezeu si care inseamna iubire. Lumina, pentru mine, semnifica iubire si apropiere; este o cupola sub care ne adapostim noi. De aceea am numit intreaga lucrare (cele trei discuri) „Trilogia luminii”, atat cat am inteles eu din acest simbol urias de meta-fizica care este lumina si despre care au scris oameni importanti si mari ganditori ai omenirii.

Romania Rock: O sa ma refer acum la toate cele trei albume care compun „Trilogia luminii” si o sa va intreb care sunt elementele de fusion care se intrepatrund si care a fost motivatia alegerii acestora? Din ce zone (muzical vorbind) v-ati inspirat?

Ilie Stepan: Pentru mine fuziunea inseamna gasirea unor modalitati prin care un grup de instrumente, de sunete, de maniere apartinand unor genuri muzicale diferite se intalnesc si conlucreaza impreuna. Daca ma refer la temele de folclor, pe care am inceput sa-l iubesc din ce in ce mai mult in ultimii 30 de ani … dar fac o paranteza si spun ca ma refer la folclorul autentic, pentru ca in comunism eram intoxicati cu folclor contrafacut. Acesta si acum exista dar nu-l mai bag in seama, nu ma intereseaza. Inainte de `90 gaseam mai greu folclorul autentic, eram tanar si ma saturasem de propaganda comunista, fapt pentru care nu eram foarte apropiat de acesta. Dupa `90 am inceput sa inteleg tot mai bine ce a vrut sa spuna Blaga prin „vesnicia s-a nascut la sat”. In 1998-99 mi-am si cumparat o casa aproape de comuna unde s-a nascut mama, in judetul Timis, satul numindu-se Parasesti. Asezarea este la poalele muntelui Poiana Rusca, fiind cel mai estic sat din judetjul Timis, la confluenta cu judetul Hunedoara. Dupa ce am inceput sa merg acolo, din clipa aceea, cunoscand-i bine pe oamenii din sat, am inteles si mai mult ce inseamna omul de la tara, mai ales din acea zona necolectivizata, in care nu au patruns atat de mult tarele ideologiei comuniste si nici ale celei capitaliste prost intelese dupa `90. Este un loc de vis, un loc in care am reusit sa ajung prea putin fata de cat as fi dorit, dar il port in suflet si de fiecare data cand ma gandesc la locul acela simt o revigorare, parca si sangele curge altcumva si am o stare de reenergizare sufleteasca. Fac o paranteza si doresc sa spun o constatare care-mi apartine: dupa 1990 dictatura comunista a fost inlocuita de dictatura financiara. Acest lucru se simte foarte clar si in muzica, arta s.a.m.d. Am inchis paranteza, nu este nevoie sa explic mai mult. Asadar, cunoscandu-i pe oameni, m-am apropiat si mai tare de esenta a ceea ce inseamna folclorul, dar si de ceea ce inseamna trairea celor care-l canta. Cu exceptia unor teme foarte consistente, frumoase si marete din folclorul romanesc si din unele cantece bisericesti pe care le-am folosit in muzica mea, tangenta mea cu restul genurilor muzicale se bazeaza pe o studiere atenta a tot ceea ce inseamna muzica clasica (simfonica, corala, opera, coruri laice), rock, folk, jazz, psihedelica si mai ales new wave. Trebuie sa cunosti foarte bine fiecare gen, pentru ca restul temelor sunt compuse, nu sunt inspirate din muzica respectiva. Ele sunt asadar compuse cu o serie intreaga de muzicieni cu care am avut onoarea, cum am mai spus, sa colaborez. Consider ca este o mare realizare sa poti combina mai multe genuri muzicale si sa fii multumit de ce ai facut. E important sa simti ca cei care asculta si care cunosc fenomenul muzical – criticii de specialitate si in general publicul. Ca sa concluzionez, muzica de fuziune este o muzica in care cred, pe care o iubesc. Continui sa compun in aceasta arie pentru ca imi creeaza foarte multe provocari. Daca la un album, o lucrare sau un concert Pro Musica stilul este cumva acolo, chiar si in contextul unor muzicieni invitati, fiind totul mult mai usor de gestionat, in zona de fuziune fiecare piesa are alt scenariu si are alti muzicieni invitati (cu exceptia trioului sau a cvartetului de baza). Intr-o piesa pot fi solisti de opera, in alta pot fi tarani care canta iar in alta pot fi tarani care ascut coasa si taie iarba avand pe fundal o orchestra simfonica. Asadar fiecare piesa este un alt film, cu alte personaje sau cel putin cu alt scenariu, cu alte desfasurari de mixaje, cu alte nuante, cu alte ritmicitati sau combinatii timbrale etc etc. Fiecare piesa este o provocare, este un album de sine statator in acele 4, 5, 10 minute, cat dureaza aceasta. Este foarte greu de lucrat dar si satisfactiile sunt pe masura. Imi plac provocarile in domeniul muzical, mai ales dupa atatia ani in care fac muzica si ma declar multumit de munca pe care o fac si ma bucura feed-back-uri privind aceasta noua forma de energie muzicala.

Eu de 7-8 ani nu mai scriu muzica cu ochii pe ceas. Nu urmaresc sa respect acele conditii impuse de posturile de radio pentru ca muzica sa fie redata pe post. Nu ma mai intereseaza acest aspect. Scriu si lucrez piesa cu echipa cu care am onoarea sa lucrez in mod liber, atat cat simtim ca este bine si cat simtim ca mesajul transmis, cu mijloacele noastre, este transmis cat putem de bine. Sigur, suntem atenti la ritmul desfasurarii, la felul cum trimitem sensurile muzicale, la felul cum construim sau cum pastram acea cadenta si acel ritm al piesei. Asadar ceea ce ne calauzeste este rezultatul final, crezul impacat ca piesa respectiva, lucrarea sau albumul, aduce ceea ce am gandit la cotele cele mai mari pe care le-am putut noi oferi. Apropo de muzica de fuziune, vreau sa mai adaug ceva: „Lumina”, care este al treilea album al trilogiei, este un cvadruplu album – trei CD-uri si un DVD. DVD-ul are in premiera in Romania (ca si DVD de muzica) o dubla norma de sunet, adica in momentul in care introduci DVD-ul in DVD Player, primul lucru ales este norma de sunet – stereo sau 5.1. La aceasta norma 5.1 am lucrat un an intreg, pentru ca pentru aceasta norma este necesar un alt tip de studio cu cele sase boxe asezate in alt mod, se mixeaza in alt mod, nu se lucreaza la casti. Sigur ca filmele care se proiecteaza in cinematografe au aceasta norma de sunet obligatorie (acest surrond), insa in muzica romaneasca, ca si DVD dedicat de muzica, lansat in mod oficial, acesta este primul. Inca o mentiune: avand in vedere ca albumul a aparut in 2012, la finalul lui 2011 (cand acesta era finalizat si pregatit de lansare), numarul unitatilor care existau in Romania de blue-ray-uri era foarte mic. Pe acest DVD am realizat norma de sunet (stereo si 5.1) intr-un format agreat de norma DVD, care are o usoara compresie; singura unitate care poate reprezenta sunetul si imaginea in mod natural este blue-ray-ul. Noi, pentru a putea reda sunetul pentru norma de DVD, am realizat, in cazul acestui album, un double-layer de fabrica (care inseamna capacitatea dubla de stocare a datelor).

 De curand am postat concertul nostru de comback Promusica … Promusica s-a reunit in 2014, pe 5 octombrie fiind concertul de revenire la sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timisoara. Acest concert a fost filmat si inregistrat profesional iar norma de sunte este tot stereo/5.1. De curand am pus pe facebook si youtube cu norma completa de sunet, la standard de blue-ray (atat ca imagine cat si ca sunet).

Romania Rock: Partea a treia a trilogiei, creatia monumentala „Lumina”, despre care ati vorbit mai devreme, marcheaza finalul unui proiect grandios („Trilogia luminii”), cu siguranta fara precedent in muzica romaneasca. Dupa volumul urias de munca si dupa o asa incarcatura, acest moment v-a adus sentimentul implinirii pe plan muzical?

Ilie Stepan: Da, mi-a adus. Nu prea am stat pe loc sa ma bucur, din doua motive: pentru ca am lucrat si din motiv personal, mult mai profund, de multumire adusa aceluia care ne-a facut pe toti, pentru darul pe care mi l-a dat, scriind aceasta muzica. Sunt convins ca trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu pentru toate abilitatile si talentele noastre, pentru lucrurile bune si chiar pentru lucrurile rele care ni se intampla, pentru ca El ne iubeste si cand facem lucruri gresite. Scriind, facand muzica, transmitand energie catre oamenii care sunt semenii tai, practic multumesti celui care te-a inzestrat cu toate acestea. Eu am colegi de breasla care, mai cu enfaza sau mai fara enfaza, sustin ca muzica le vine de sus. Eu nu imi permit sa ajung asa de departe cu asemenea alaturari de sensuri. Sunt convins ca asupra fiecaruia dintre noi vegheaza o energie pozitiva, un inger, o forma energetica, care are grija foarte multa de noi. Am simtit si eu aceste lucruri. Muzica vine din foarte multa iubire, din foarte multe renuntari, din foarte multa tacere interioara si din foarte multa meditatie. Sigur, temele vin de sus, ele fiind intre tine si Dumnezeu. Da, cu asta sunt de acord. Eu intotdeauna am spus ca marii muzicieni, de la Enescu pana la Roger Waters, sunt interfete dintre noi si Dumnezeire… sunt o interfata umana spre Divinitate. Acestea sunt marile valori muzicale. Eu am scris pe „Lumina” niste lucruri despre care nu a mai scris nimeni; referitor la „Cina cea de taina”, „Hristos se naste”, „Maria Magdalena”, „Golgota”, „Iuda Iscariotul” sunt piese la care am meditat mult inainte. In momentul in care le-am scris si le-am inregistrat, s-au pliat pe suportul auditiv aproape dintr-o suflare. Dar pana acolo a fost foarte multa munca tacita, de liniste interioara, pe care trebuie sa o ai. Cred ca trebuie sa ai si multa deschidere si multa lumina in suflet ca sa poti primi o forma de enrgie care te lumineaza si pe care trebuie cumva sa o traduci in ceea ce faci. Nu sunt specialist in a explica procesul de creatie si nu cred ca se poate explica intru totul, pentru ca acesta nu are o reteta. Nu poti spune ca acum ma apuc de treaba si compun trei piese. De fapt, poti sa compui trei piese, poti compune si sase … in zece minute poti scrie o piesa, dar asta nu inseamna ca ai facut ceva de valoare. Lucrurile mari (mari pentru mine cel putin) vin atunci cand te astepti mai putin. Totul este subiectiv in arta, in sensul ca, de exemplu, trei compozitori privesc un apus de soare, fiecare il va compune si il va scrie sub alta forma. Deci in momentul cand simti ceva si treci in a transpune ceea ce simti, asta inseamna ca acolo este sufletul tau. De aceea eu sunt pregatit; indiferent de moment, ca este seara inainte de culcare, dimineata imediat dupa ce ma trezesc sau chiar in timpul noptii si imi vine o tema, atunci aprind lumina si o scriu pe note imediat. Iau o foaie de hartie sau un servetel, trag un portativ si scriu; daca nu am nimic de scris sau pe care sa scriu, iau telefonul, deschid reportofonul si fluier sau fredonez tema; daca nu am nici telefonul atunci fac un efort si o memorez pana la momentul in care o pot salva. Dar temele pot veni cand am chitara in mana si atunci e mult mai simplu. Dupa parerea mea, creatia nu are o formula magica. Nu cred sa existe un creator de mare valoare care sa nu creada in Dumnezeu. Nu cred ca poti sa faci arta de o mare valoare, cel putin in muzica, fara sa crezi in Dumnezeu. Mai am un principiu de enuntat, care pe mine m-a ajutat foarte mult, in speranta ca pot sa-i ajut pe muzicienii care citesc aceste randuri. Revin la Parasesti … casa mea este ultima, si are si o mica livada; taranii din acest satuc de 60-70 de case pleaca in sus, unde au ei animalele iar seara cand se intorc, ne salutam si schimbam cateva vorbe. Trecand pe drum, mai culeg din cand in cand cate un mar dintr-un pom aflat langa drum. La 20-30 de metri de marul de langa drum, vorba lui Beniuc, exista un alt mar la care nu ajunge aproape nimeni, pentru ca acesta nu este in drumul oamenilor dar nu este nici intr-o livada. Acest mar nu este cules de nimeni dar el nici nu se supara pentru acest fapt. El ar putea sa spuna: „eu dau mere foarte bune de 3-4 ani si nu le culege nimeni… de aceea nu voi mai da mere anul viitor”. Dar nu este asa… el asta stie sa faca, sa dea mere, si asta face an de an indiferent ca cineva le va culege sau nu. Asa este si cu muzica. De multe ori apare teama de a nu fi ascultat sau de a nu aparea pe Instagram cu toti cocalarii sau de a umbla dupa publicitate. Asta spuneam mai devreme despre multumire, apropo de ce satisfactii mi-a adus „Trilogia Luminii”. Daca Dumnezeu ti-a dat acest talent si acest rost de a face muzica, atunci continua si fa asta chiar daca nu asculta atatia oameni cati ai vrea tu. Creeaza muzica, pentru ca de aceea esti pe lumea asta, alta vietate (pentru ca si marul este o vietate) face mere si asa mai departe. Am spus ca acest principiu m-a ajutat foarte mult pentru ca fiecare dintre noi avem un ego al nostru, care la artisti de obicei este destul de ridicat, probabil din cauza unei sensibilitati interioare aparte, care uneori ne poate duce spre simplu, spre accesibil, manevrati din exterior. Am avut si eu momente de cumpana in care m-am gandi sa compun niste piese pur si simplu pentru a ajunge sa se deschida cerul si sa cada bani de acolo. Eram tanar pe atunci. Acest principiu te ajuta deci sa stai bine in pielea ta, sa indeplinesti ce ai de facut si sa crezi in ceea ce faci. Sigur ca trebuie sa traiesti din muzica si trebuie sa ai niste principii clare in acest sens, pe care le am si eu … si eu imi negociez anumite lucruri. Si eu am cantat si pe sume mari dar am cantat si pentru un leu. Au fost situatii cand ni s-a spus „nu avem bani” si am zis este in regula, cantam simbolic pentru un leu, dar am cerut ca acest tratament sa fie aplicat tuturor. Sunt dispus sa fac asta, am facut-o si o voi face si pe viitor, daca e nevoie, atat timp cat mai pot sa tin o chitara in mana, sa cant pentru oamenii care au o viata mai grea decat mine si pe care stiu ca pot sa-i ajut; si nu sunt singurul care face asta. Aceste lucruri trebuie sa le transmitem si generatiei de muzicieni care vin din urma si sa le insuflam acest spirit. Ideea ca eu am suferit, inclusiv de foame poate, nu atat de mult cat as fi meritat pentru cat eram de rebel; dar daca mie mi-a fost greu, nu inseamna ca trebuie sa le fie la fel si generatiilor noi de muzicieni.

Romania Rock: Orientat, mai mult decat primele parti ale trilogiei, spre latura spirituala, religioasa, triplul disc „Lumina” imprima ascultatorului o atmosfera biblica, meditativa. Domnule Stepan, o sa vin cu o intrebare pe care poate o sa o considerati dificila: cum se impaca pentru dumneavoastra aspectul religios, credinta in Dumnezeu cu rock-ul? Va adresez aceasta intrebare pentru ca este stiuta preconceptia unora care asociaza muzica rock cu anarhie, satanism, etc.

Ilie Stepan: Nu e nici vorba de asa ceva. Credinta mea este marturisita, dar sunt un om normal care crede in Dumnezeu, dar nu fac din asta un caz, nu sunt cu nimic peste altcineva. Am compus intotdeauna ceea ce simt si ce gandesc. Rock-ul s-a nascut ca o forma de protest a unei generatii dar nu impotriva altei generatii ci impotriva tarelor, a racilelor, a nedreptatilor si a tot ce nu functiona in perioada in care traiau acei muzicieni. Cum am mai spus, rock-ul este o forma de muzica deja clasicizata. El sta la loc de cinste langa celelalte valori majore ale muzicii universale. Prin varietatea lui si prin extraordinara deschidere de genuri si subgenuri, care s-au dezvoltat de la Holly si Beatles pana azi, el isi arata multivalenta, maiestria, prospetimea si profunzimea. In cadrul acestui orizont foarte mare de genuri si subgenuri, un subgen sau o orintare … nu stiu cat la suta … dar oricum este departe de a fi majoritara, este si rock-ul satanic. Sunt experimente, trupe, care se declara in acest sens, dupa cum la fel de adevarat este ca sunt si trupe care asociaza rock-ul motoarelor (de exemplu exceptionalul film american „Easy Rider”). Nu inseamna nici asta majoritatea si iti pot da un exemplu simplu: pe Brian May sau pe David Gilmour nu ii poti vedea imbracati in piele pe motoare. Am dat numai doua exemple de mari muzicieni creatori de muzica rock. Gilmour, cel putin dupa Pompey, este cu tricoul lui negru. Nu toti rockerii sunt pe motoare, nu toti rockerii poarta lanturi grele la gat … aceasta este doar o falie din maretia si diversitatea muzicii rock. Sigur ca acea categorie din rock care are o conotatie antihristica este mai decupabila si este mai usor de aratat cu degetul, in ideea ca rock-ul se confunda cu aceasta. Nici vorba. Sunt multe cazuri de mari opere rock, de mari lucrari, albume … si ne putem gandi la Jesus Christ Superstar, care a fost prima opara rock si care este plina de mesaj … este vorba despre rastignirea lui Hristos. Sunt atatia si atatia muzicieni si compozitori care au cautat in muzica creata de ei sa fie aproape de semenii lor. Toata miscarea hippie, in maretia ei, in afara de zonele acelea de degradare, care au umbrit aceasta miscare, a fost un protest impotriva razboaielor si un manifest pentru iubirea aproapelui, pentru credinta si pentru libertate. Iubirea, credinta si libertatea sunt valori fundamentale ale unui om. Cine nu le cunoaste si nu le simte, asa cum am mai spus, o sa urle ca masca ii ingradeste si libertatea si iubire si credinta. Muzica rock a fost, de la inceputurile ei, o muzica protestatara, o muzica serioasa si dreapta, ca si atitudine. Vorbesc de marele drum, care a avut usoare deviatii in stanga si in dreapta. Dea ltfel si muzica simfonica a avut deviatiile ei; de exemplu Mahler, care iubea baieteii sau Ceaikovski … sunt deviatii … si exemplele pot continua. Dar aceste aspecte nu au nicio legatura cu marea muzica simfonica. Muzica rock a fost si este o muzica a iubirii, a luminii, a credintei, a libertatii si a pacii. Pacea le cuprinde pe toate. Exact cum vrea Dumnezeu sa fie omul pe Pamant. Aceasta a fost ideologia, care s-a continuat in zeci si sute de subgenuri, de increngaturi si de orientari. Aceasta este arta … o varietate enorma de mijloace de expresie. Si ca sa poti arata binele, frumosul, trebuie sa arati si uratul. Apropo de intrebarea de dinainte despre albumul „Lumina” … pe acesta, cu preponderenta fata de celelalte doua, existe trei mari cai pe care am mers, muzical vorbind: calea divina … cerul, calea stramosilor (vorba lui Ion Alexandru: cand introduci o prajina in pamant, dai de oasele albe ale stramosilor), latura arhaica, tot ceea ce tine de istorie, de traditie si de aceasta transmisie a ceea ce inseamna muzica pe Pamant si cu precadere in zona noastra de referinta si a treia cale – latura urbana; vizavi de cea de-a treia cale putem spune ca pe „Lumina” gasim piese foarte dure cum ar fi „Claunul Cioclu”. Aceasta este un manifest foarte dur impotriva marlaniilor, a nenorocitilor care au evadat la ordin sau fara ordin politica asazisa democratica … este o piesa care arata lucruri foarte urate chiar cu un limbaj tinut cu greu sub control. Exista si latura iubirii, din ceea ce inseamna contemporaneitate … dar ca sa arati frumosul, sublimul, divinul, trebuie sa stii si sa arati in arta partile neplacute, pentru a avea lumina. Intr-un tablou trebuie sa existe un contrast de culori si este necesar sa ai si zone inchise la culoare ca sa poti simti maretia luminii intr-o lucrare. De fapt, intunericul este absenta luminii. Cand lumina apare, nu mai exista intuneric. Aceasta este parerea mea.

Romania Rock: Experienta dumneavoastra foarte bogata privind compozitia de muzica de film si de teatru pare ca si-a pus amprenta asupra acestui triplu-disc (albumul „Lumina”), poate mai mult decat pe celelalte doua. Considerati ca un artist devine in timp captiv experientelor sale, a tronsonului sau artistic?

Ilie Stepan: Pe masura ce am creat si experimentat forme noi, care nu imi erau cunoscute in muzica aceasta de fuziune, lucrand foarte mult la muzica de teatru (pentru peste 100 de piese), am reluat in anumite zone. Am reluat pentru ca fiecare pictor are nuantele lui preferate … gasesti o forma de culoare care-ti place, atunci o mai folosesti. Am adus, intr-adevar, niste expozeuri dramatice, niste dialoguri din muzica de teatru si in anumite piese din „Lumina”, pentru ca sunt piese instrumentale si muzica este privita dintr-un punct de vedere stilistic, fiind muzica descriptiva. Chiar si muzica cu mesaj, cu text in anumite piese, este o muzica de personaje, care se intrepatrund. N-as spune ca am devenit captiv, poti avea in panoplia ta de mijloace de exprimare, pe care le-ai invatat la scoala, studiind instrumentele si lucruri pe care le-ai gasit tu in activitatea ta de compozitie, intinsa pe parcursul a 30-40 de ani. Toate acestea te insotesc, ca si bagaj de cunostinte si arme pajnice cu care poti crea niste stari si se pot folosi fara doar si poate.

Romania Rock: In 2012 formatia Omega din Ungaria au sarbatorit 50 de ani de existenta printr-un concert grandios, avand acelasi line-up din 1971 pana in 2020, cand doi membrii au trecut in nefiinta. Nu intamplator am dat acest exemplu si va intreb: cum vedeti rock-ul romanesc de la inceputuri si pana azi in comparatie cu scenele rock din tarile invecinate?

Ilie Stepan: Raspunsul imi este usurat dupa ce am vorbit in prima parte a acestui interviu despre ce inseamna Omega in 1966, cand am avut in mana acel LP. Am dat exemplu si concertul Queen din Budapesta, in plin regim comunist si la ei. Stim cum era primita muzica rock la ei, pentru ca vedeam ce concerte se tin acolo si stim ce prigoana si ce dictatura nemiloasa a fost la noi pana in 1989, mai ales cu muzica rock care era marginalizata. Trebuie sa mai spun ca exista alt contact cu Occidentu atat al Ungariei cat si al Serbiei, in comparatie cu Romania. Dupa 1990 s-a vazut si instabilitatea noastra pentru ca, mai mult decat in alte tari (inclusiv Ungaria si Serbia), dictatura financiara si mafiotizarea acestui stat si-a spus cuvantul. In primii ani muzica rock a fost inghitita de fracturari de stil iar unele trupe si-au incercat norocul in strainatate dar nu au realizat mare lucru (vorbesc ca trupe, nu ca muzicieni) pentru ca era foarte disproportionata comparatia cu trupele de acolo. O productie rock necesita un fond, o finantare. La noi a aparut acea muzica mimata, pentru care era nevoie de o masina cu 5 locuri: solista sau diva, impresarul, soferul si unul care cara doua boxe si un microfon de gibs. In aceste conditii falia, distanta dintre noi si ei s-a marit. Generatia tanara a crezut ca, in general, computerul poate face totul, ca poate invata chitara in locul lui, ca il poate invata ce inseamna si cum se compune o piesa. Dar nu este asa … computerul este doar un prieten care te ajuta, se uita cu ochii mari la tine si trebuie sa-i spui ce are de facut. Nu computerul face muzica. Asa au aparut compozitori peste noapte, care au deformat, au ciuntit prin compozitiile lor doua, trei sau patru generatii. La acest concurs cu mare priza la public, „Vocea Romaniei”, cum exista si in Occident de altfel si care este foarte ok pentru ca acel concurent trebuie sa cante live. Am ales acest exemplu si sa-mi fie cu iertare, dar uitati-va ce diferenta este intre primele editii, cand se tragea cu disperare spre acel disco rasuflat si fumat si editiile care s-au desfasurat cu Tudor Chirila in juriu. Eu nu-l cunosc personal dar stiu cine este si probabil ma stie si el. Mentionez ca nu sunt de acord cu toate parerile lui, dar este fara indoiala o aparitie benefica a acestui muzician, care a venit pe scaunul din juriu si s-a schimbat fundamental directia intr-o zona foarte consistenta, de valoare, de energie, de muzica alipita la valorile upgradate la zi, raportat la ce se canta prin Europa. Dupa aceea si ceilalti din juriu s-au pliat pe aceasta directie. Spun ca acesta are un mare merit, pentru ca generatiile care au venit au inceput sa realizeze ca se poate canta si un Queen si altele si asa au iesit lucruri excelente, care au aratat ca muzica nu inseamna numai un disco sau un postdisco rau facut de un computer performant dintr-un studio performant. Am dat acest exemplu pentru ca este vorba de o emisiune cu impact la zeci de mii de tineri, care nu erau convinsi. A venit deci acest artist care s-a luptat, a reusit sa defriseze acolo. Probabil ca producatorii l-au tinut pentru show, dar el si-a facut treaba si tinerii s-au orientat. Asa s-au impus in emisiune piese din zona rock, pop-rock si din tot ce inseamna modern sau evergreen (zona in muzica care nu este dependenta de un curent, o valoare care supravietuieste timpului). Si eu le spun si colaboratorilor cu care lucrez si prietenilor mei ca nu facem o piesa care trebuie sa intre urgent in difuzare la posturile de radio comerciale. De aceea consider ca muzica noastra nu se rasufla … pentru ca, daca este buna, va sta cata vreme o fi.

Romania Rock: Asa este …  a castigat Tudor Chirila cu Cristina Balan, care la Vocea Romaniei, printre altele, a interpretat „Gethsemane” din „Jesus Christ Superstar” si foarte interesant este faptul ca ea a cantat candva in zona dance …

Ilie Stepan: Daaa, asa este. Este o revenire, de fapt. Pe Cristina Balan o stiu si o apreciez. A fost eleva la Liceul de Muzica din Timisoara si am cunoscut-o mai bine in perioada cand cochetam si eu cu radioul, fiind proprietar al unui post de radio din Timisoara, alaturi de cativa prieteni; nu am mai putut continua aceasta activitate pentru ca imi manca foarte mult timp … am vandut si am ramas pe muzica. Dar cata vreme am condus Radio Vest, pentru ca acesta este numele postului, am invitat-o si pe ea, eleva fiind inca la Liceul de Muzica. A cantat atunci doua piese Queen si mi-am dat seama ca era o speranta.

Romania Rock: Care au fost chitaristii care v-au influentat de-a lungul timpului?

Ilie Stepan: Multi … multi. O sa numesc doar cativa dintre ei … Din muzica clasica (pentru ca eu am studiat chitara clasica) Andres Segovia; de asemenea, m-au impresionat foarte tare Hendrix, Clapton, Brian May si un chitarist care nu prea a incaput in top 10 chitaristi, domnul David Gilmour. Dar mie nu mi-au placut niciodata clasamentele. Gilmour a revolutionat, la randul lui, tehnica de chitara. Acesti sunt chitaristii care m-au impresionat  cel mai mult. Sunt multi chitaristi pe care ii iubesc, dar hai sa raman acum la cei patru.

Romania Rock: Ramanem in acelasi registru si va rog sa numiti trei albume care v-au marcat cel mai mult.

Ilie Stepan: Ooooo… aici este chiar greu. O sa incerc sa spun … Sunt multe albume care au deschis drumuri in muzica, mai ales in perioada anii `60 pana in 1990. Foarte multe m-au influentat. O sa spun “Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band” al celor de la Beatles, „Aqualung” de la Jethro Tull, „A Night at the Opera” de la Queen si mai spun „Dark Side of the Moon” de la Pink Floyd. Repet, ar mai fi multe de spus … dar acestea m-au tusat foarte puternic. Pe albumul de la Beatles a aparut si orchestra simfonica, extraordinar de bine marcata. Tot acolo, la piesa „Here Comes the Sun” a lui Herisson, la strofa a doua, apare pentru prima data in istoria muzicii un moog synthesizer (undeva in spate) … canta un fel de contramelodie. Moog synthesizer-ul este un generator de sunet care se foloseste in plan secund. Dupa aceea a aparut dr. Moog care l-a pus la punct si instrumentul a aparut in fata. Dar prima sinteza de sunet la nivel mare a aparut la Beatles.

Romania Rock: Exista azi pentru dumneavoastra trupe tinere romanesti care v-au atras atentia?

Ilie Stepan: Nu as vrea sa dau nume pentru ca as nedreptatii pe altii. Din cate trupe tinere am auzit in ultimul timp, unele mi-au placut, dar trebuie sa marturisesc ca nu am ascultat foarte mult. Am avut foarte mult de lucru in studio, la o serie de proiecte si nu am fost la foarte multe concerte. Si atunci s-ar putea ca cele care mi-au placut mie sa fie foarte bune, dar sa nu fie singure si, asa cum am zis, ar fi nedrept fata de celelalte. Ce pot spune este ca nimic nu se opreste la o generatie. Totul este continuat sub alta forma sau sub aceeasi forma imbunatatita si generatia tanara vine intotdeauna din spate. Computerul este un instrument de mare forta … nu exista brutarie performanta, sala de operatii, aeroport, tipografie sau studiou muzical neasistate de computer. Dar asta nu inseamna ca acest computer face painea, opereaza sau face muzica. Repet, muzica sanatoasa, adevarata este facuta de om … de filingul lui, de sufletul lui, de dotarea lui, de talentu lui, de credinta lui, de iubirea lui si de setea lui de libertate.

Romania Rock: Exista un artist roman alaturi de care nu ati cantat niciodata, dar cu care va doriti foarte mult sa cantati?

Ilie Stepan: Sunt multi. Unul dintre acestia este Nicu Patoi, un mare chitarist pe care il respect foarte mult … dar am reusit sa cant o data cu el … imi este prieten foarte bun. In 2019 am fost la Bucuresti la un congres mondial al producatorilor de aparatura de climatizare. Unul dintre organizatori, un bun prieten, un om cu care ma sfatuiesc si este si sponsor, m-a rugat sa-l ajut si sigur ca am fost sa cant. Nu a putut participa atunci chitaristul Horia Crisovan, prietenul meu, alaturi de care cant de mult timp in recitaluri de chitara, in Stepan Project si Pro Musica si atunci am cantat cu Nicu Patoi. Am cantat intr-o formula foarte interesanta la acel eveniment, de care sunt tare fericit. Am cantat la Biblioteca Nationala, cladirea noua de pe cheiul Dambovitei, intr-o formula acustica. Cu doua luni inainte am fost sa vad sala in care urma sa cantam si am vazut un lucru care m-a bucurat. Eu, rebelul din mine, care am fugit la Bucuresti si am abandonat un an scolar pentru ca profesorul de istorie care se uita pe sub fustele colegelor, un barbat hulpav, mic de inaltime m-a facut de ras in fata clasei, am vazut acolo, la Biblioteca Nationala un lucru extraordinar. Sunt sali facute special pentru studiu, mai mici, mai mari, pline ochi cu tineri, cu studenti care citeau, studiau. Doua-trei etaje cu sali de lectura … O cladire extraordinar de bine conceputa si construita, dar faptul ca era populata de tineri care studiau acolo si care erau de diferite specialitati m-a impresionat foarte mult. Asadar nu sunt toti tinerii cocalari sau oameni fara discernamant. Revin … am cantat atunci intr-o formula grozava: Nicu Patoi la chitara acustica, Berti Barbera (alaturi de care mai cantasem in studio), solistul vocal Bogdan „Bogy” Nagy, Aurel Dragalina, un pianist si claviaturist exceptional care are atestat de sef de orchestra in SUA si eu la chitara acustica. Revenind la intrebarea ta …. din pacate nu am cantat cu doi oameni de conceptie din muzica folk, cu Mircea Florian si cu Nicu Vladimir, care din pacate nu mai traieste. Mircea Florian imi este prieten foarte bun. Mi-ar fi placut, de asemenea, sa cant cu excelentul chitarist Sorin Tudoran, care nu mai este nici el printre noi. Mi-ar fi placut sa cant si cu Dan Andrei Aldea. Cu Nicu Covaci am cantat in niste contexte … sa le spun particulare. Cu tambalistul Marius Mihalache mi-ar fi placut tare mult sa cant. Lista este foarte mare si din respect penru generozitatea cu care sunt ascultat, am dat niste nume dar nu am sa pot sa le spun pe toate. Nespunandu-le pe toate, creez un orizont de asteptare foarte exclusivist si in aceasta zona nu ma simt confortabil. De aceea rog sa se consemneze ca sunt doar cateva nume spuse, dar lista este foarte mare … oameni din muzica din diferite genuri, mai ales ca scriu muzica de fuziune, cu care mi-as dori sa cant.

Romania Rock: Ce a insemnat pentru muzicianul Ilie Stepan intalnirea cu Brian May, chitaristul celebrei formatii Queen?

Ilie Stepan: Am avut ocazia sa vorbesc cu artisti, de exemplu Ian Anderson de la Jethro Tull, dar intalnirea cu Brian May a fost cea mai importanta, cea mai fascinanta intalnire cu o mare personalitate a muzicii rock din toate timpurile. Datorita eforturilor pe care consulul Germaniei la Timisoara le-a depus, care era mare fan Queen, o expozitie de fotografii itineranta dedicata lui Freddie Mercury a poposit si la Timisoara. Expozitia continea fotografii foarte expresive, de diferite dimensiuni si din diferite epoci cu cel care a fost uriasul muzician, unicul vocalist, Freddie Mercury. Expozitia a venit direct de la Tokyo, a ajuns in Europa, s-a oprit la Timisoara, la Muzeul Banatului o saptamana si apoi a ajuns la Lausanne in Elvetia. Cu o seara inainte de vernisajul expozitiei m-au sunat de la Primaria Timisoara si m-au intrebat daca doresc sa prezint expozitia si sa fiu acolo. Raspunsul meu a fost afirmativ si oricum eu as fi mers la acest eveniment. Am un prieten foarte bun, (in tinerete solist vocal la trupa Sigma, o trupa veterana care a aparut cam in acelasi timp cu Phoenix) Gigi Strimbeanu, care atunci era comandantul aeroportului din Timisoara. L-am sunat si i-am spus ca vine Brian May … era sa cada pe spate … imediat s-a interesat si mi-a confirmat cursa Londra-Viena-Timisoara, cu care va veni artistul. Dimineata am fost la aeroport si avionul a aterizat pe la ora 11:00-12:00. Gigi s-a imbracat la patru ace, si-a pus uniforma de protocol si tin minte ca erau masuri stricte de securitate dar nu erau atat de severe asa cum au fost dupa 11 septembrie 2001. I-am spus ca mai sunt si vreo 25-30 de ziaristi veniti special pentru acest eveniment si mi-a spus ca e de acord sa ii luam cu noi pe pista. Ne-am dus cu totii spre locul in care trebuia sa aterizeze avionul, respectandu-se toate conditiile, jurnalistii remarcand privilegiul oferit. A aterizat avionul, unul de linie, au coborat pasagerii, urmati la 2-3 minute de Brian May (conform protocolului in astfel de situatii), insotit de managerul trupei si de o doamna blonda. Dupa salutul oferit de comandantul aeroportului, s-au mai deplasat 15-20 de metri si s-a organizat o mica conferinta de presa. S-au adresat cateva intrebari si am vorbit si eu cu el, salutandu-l in numele miscarii rock din Romania. Am niste fotografii de la acest eveniment si am stabilit sa ne vedem dupa-amiaza la lansare. O masina performanta l-a asteptat si oaspetii au fost condusi la hotel. La ora 18:00 a inceput vernisajul, ne-am intalnit acolo, am mai stat de vorba, imediat a retinut cum ma cheama … era foarte popular. L-am vazut acum, in pandemie, intr-un filmulet in care vorbea cu alti muzicieni; am recunoscut acelasi stil de om foarte bun la suflet, foarte cald. Apoi a inceput vernisajul expozitiei, a vorbit primarul orasului, apoi un reprezentant de la Coca-Cola, care era sponsorul mondial al acestei expozitii, am vorbit si eu si in final el. Printre altele, eu mi-am exprimat deosebita onoare si bucurie de a-l avea in mijlocul nostru pe Brian May, un mare muzicia si chitarist, cel care a revolutionat atat sound-ul chitarii cat si tehnica de a canta la aceasta. Sound-ul chitarii prin constructia instrumentul in sine, pe care il construia alaturi de tatal sau … chitarile lui nefiind de serie, iar tehnica pentru ca atunci cand auzi o cadenta cantata de el iti este clar ca este a lui, aceasta fiind unica. Nu-ti spun ca imediat ce am terminat de spus asta, a venit si m-a imbratisat in plina conferinta. Apoi a vorbit si el foarte frumos dupa care s-a intors la mine si mi-a zis: „Iti multumesc pentru cuvintele frumoase pe care le-ai spus.” I-am raspuns ca sunt cuvinte in care cred, ca nu sunt singurul care gandeste asa si sunt in mod evident niste adevaruri. El a continuat, spunandu-mi: „Da, dar pentru mine conteaza foarte mult.”. Este de o modestie extraordinara. Dupa vernisajul expozitiei am fost impreuna la clubul „Pod 16”, cum ii zicea pe atunci, pozitionat foarte aproape de muzeu, foarte aproape de catedrala. Acest club, care este mai atipic ca asezamant, este sub podul de la Maria, cum ii spuneam noi, peste Bega era un club de jazz. In seara aceea a cantat si Kamo (n.r. Bela Kamocsa, fost membru Phoenix) iar tobosarul, care a stat foarte aproape de el, a avut atat de multe emotii incat a batut foarte tare … dar Brian a rezistat cu stoicism, fiind un om foarte educat. Langa el a stat tot timpul acea doamna blonda. In acea seara primarul a dorit sa-i arate putin orasul, eu retragandu-ma si urma sa ne intalnim a doua zi la conferinta de presa dedicata evenimentului. In acele zile se desfasura un festival studentesc in aer liber si undeva langa niste camine era instalata o scena unde se canta. Mi s-a povestit ca a urcat pe scena si a cerut o chitara pentru cateva acorduri dar atat de uimiti au fost cei de acolo ca nu au reactionat, negasind pe moment un instrument. A doua zi, la conferinta de presa, au fost prezenti foarte multi ziaristi. Au fost intrebari pertinente, de bun gust … doar un ziarist (pe care nu il cunoastea nimeni … nu se stia ce publicatie reprezinta) i-a pus doua intrebari la interval de zece minute, intrebarile nu s-au retinut dar s-a retinut enorma gafa pe care a facut-o si pe care a repetat-o; a inceput cu „Domnule Brian Adams …”. Reactia a fost: „Il cunosc bine pe Brian Adams, dar eu sunt Brian May …”. Cu toate acestea, la adoua intrebare se repeta aceeasi gafa, moment in care l-am vazut pe John Beach, managerul trupei Queen, cum si-a dat jos pantofii de nervi. Dar aceasta a fost doar o latura anecdotica a conferintei de presa, dar in rest a fost foarte frumos si Brian May s-a simtit foarte bine. Au participat oameni care se pricep si ziaristi buni, printre care era si Petre Umanschi. I-am daruit o lucrare a unui prieten sculptor, de care s-a bucurat foarte mult. Ce nu a inteles el, si managerul lui il incuviinta, de ce se permitea vinzarea de casete pirat, pentru ca vazuse si casete cu Queen. Era foarte mirat de naturaletea cu care expunea aceasta marfa, invocand legislatia. Mai adaug ca publicul de la vernisaj a fost un public extraordinar, Brian ramanand timp de o ora si jumatate la autografe, cu multa rabdare si placere, simtindu-se foarte bine. Este un om foarte modest. Inainte de plecare, in aeroport, am avut privilegiul sa stau 50 de minute cu el de vorba, numai noi doi, in salonul de protocol al aeroportului. Cu noi mai era si doamna blonda, dar a stat pe un scaun la 7-8 metri distanta. Sunt convins ca aceasta doamna era si garda lui de corp. Din ce am vorbit cu el nu pot povesti totul… dar sunt multe lucruri interesante spuse de Brian, pe care le pot povesti. Se intalnea foarte des cu colegii din Queen. Veneau seara la studio si repetau si cantau pana dimineata. Banda mergea tot timpul, se inregistra tot ce se canta si astfel gaseau idei bune si de pe inregistrari. Mi-a mai povestit cu cata bucurie lucrase cu tatal sau la prototipul de chitara, cu care a cantat de la inceputuri. Sunetul acela extraordinar este rezultatul acestui instrument la care conteaza lemnul din care este facut, tipul de doze, cat de mult sunt ingropate in lemn si din o serie intreaga de normative create. O chitara electrica – si asta cei tineri trebuie sa stie – trebuie sa redea sunet si in cazul in care nu este amplificat; sunt doua metode, ori pui la ureche aripa unde se agata sau sus la capatul grifului si iti poti da seama cum suna si la rece, chiar daca nu are cutie de rezonanta. Prima mea chitara era facuta dintr-un placaj si cateva gume stranse si sarme dar prima facuta cat de cat empiric, contra a doua sau trei sticle de vodca, de un tamplar de la Intreprinderea de Prelucrare a Lemnului Timisoara, dar atunci credeam ca dozele sunt mai importante. Deci conteaza enorm de mult si lemnul. Revenind, Brian era foarte bucuros pentru faptul ca a reusit, alaturi de tatal sau, sa realizeze acest prototip de chitara. Nu l-am intrebat detalii, nu am intrat in amanunte pentru ca nu am dorit sa-l descos. O singura data am lasat si eu garda jos si am lovit, dar fara sa vreau. Chiar daca este un om foarte cald … rar mi-a fost dat sa vad la un muzician atata caldura … la intrebarea cu ce corzi de chitara canta, el mi-a raspuns: „Hai sa trecem mai departe.”. Mi-am cerut imediat scuze iar el mi-a spus ca nu imi poate spune. In spatele acestor aspecte sunt contracte, ei traiesc in alt tip de societate unde altfel este gandit show-biz-ul. A mai fost un moment, cand cineva a adus un almanah cu el din nu stiu ce an si a spus „Nu pot semna pe acesta, pentru ca eu nu am cantit niciodata cu acea chitara care mi-a fost pusa acolo la gat”. Dar i-a dat omului autograf pe altceva, rasplatindu-l sub alta forma, pentru a nu se supara. Brian May este un om foarte atent, dar atent si la acuratetea felului in care raspunde. Ai vazut, de exemplu, ca sunt multe trupe care nu-si afiseaza amplificatoarele. Mi-a mai spus cat de greu le-a fost cand s-au despartit de Freddie Mercury si cat de greu le-a fost sa se adapteze dupa aceea la viata lor de artisti fara un asemenea coleg. Erau lucruri pe care asteptam sa le spuna, dar spuse de el a fost cu adevarat impresionant. Cat de mult s-au bucurat pentru succesul urias pe care l-au avut in 1985 pe Wembley, cu prestatia lor din Live Aid. „Urias” spun eu … el nu a spus acest cuvant, pentru ca este prea modest. De altfel, in filmul „Bohemian Rhapsody”, acest moment este un punct important. In concluzie, Brian May este o personalitate care pur si simplu te marcheaza. Este o interfata intre noi si Dumnezeire … el face parte din ceasta actegorie selecta de oameni, care sunt mai presus. Cata naturalete si cata caldura emana, atat in privire cat si in voce, in adresabilitatea cu care vorbeste si ideile emise. Un om si un muzician exceptional, o energie umana deosebita. Am fost foarte marcat pozitiv atunci, sunt si acum si voi fi de fiecare data cand voi vorbi despre acea intalnire cu Brian May.

Romania Rock: Domnule Stepan, ce ati recomanda unui copil in privinta muzicii … sau mai bine spus cum sa se raporteze la muzica, avand in vedere explozia de informatii din ziua de azi?

Ilie Stepan: O sa povestesc ceva… despre o fetita … Tatal ei dorea ca ea sa stie cat mai multe lucruri, de exemplu cum se gateste, treburi in gospodarie … etc. Si ea a intreabat daca sunt probleme, daca familia intampina dificultati financiare, iar tatal raspunde: „Nu, dar e bine sa stii ce sa ceri.”. Acum revenind la intrebarea ta, extrapoland, eu i-as spune unui copil: „… ca sa stii ce sa asculti”. El trebuie sa stie putin si din orga aceea a lui Bach, foarte putin … o data sa asculte si e suficient; sa auda si din Beethoven … do minorul acela, sa auda un Beatles, un Queen … etc. De ce? Ca sa stie cum sa discute intr-o societate cand vine vorba despre muzica, sa poata intelege … acesta este rolul acumularilor. Artistii sunt de doua feluri: artisti pe care ii imbratisam pana la disperare, cum am si eu idolii mei in muzica si artisti pe care ii respect extraordinar de mult. De exemplu, am vazut de curand intamplator un extras din concertul de la Bucuresti a lui Michael Jackson … era in ’92 … am ramas uluit, m-a infiorat, a cantat impecabil, extraordinar de bine … si aparitia si reactia publicului, dar niciodata nu a fost pentru mine in primii 50. Cred ca si atunci cand traia, chiar si in ‘92, daca ma intrebai, stiam si puteam sa ii recunosc extraordinara valoare si extraordinarul profesionalism pe care le-a avut. Acum, cand sunt si eu mai copt sa spun asa … sa fac si eu pe modestul … cu atat mai mult. Am si eu artisti pe care ii respect enorm si nu au loc in primii 50, in topul meu personal; stiu despre ei, ascult ce canta pentru a putea si eu la randul meu sa povestesc altora.

Romania Rock: Ati spus ca lucrati, alaturi de bunul dumneavoastra prieten Doru Apreotesei, la muzica filmului „Brancoveanu”, regizat de Dan Pita. Nu o sa va intreb nimic despre acest subiect, mai ales ca este un proiect inca in derulare. De fapt, nu cred ca am o intrebare … va cer acceptul de a incalca regula unui interviu si va rog sa imi permiteti mie, ca intervievator, sa afirm ceva. De aproape 50 de ani sunteti pe baricada muzicii de calitate, acoperind o paleta larga de genuri muzicale, de la rock la muzica de teatru, de film, de fuziune, simfonica, etc. De la primele inregistrari la radio cu Pro Musica, in prima parte a anilor 70, trecand prin Progresiv TM, din nou Pro Musica, proiectele grandioase cu Stepan Project si multe filme si piese de teatru, compozitiile dumneavoastra au ajuns la un public cu siguranta rafinat, elevat, imbogatind in mod evident tezaurul muzical national. Mi se pare nedrept, si subliniez ca este doar o parere strict personala, sa observ ca recunoasterea pentru compozitorul Ilie Stepan lasa foarte mult de dorit. Macar Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, din care am vazut ca nu faceti parte, ar trebui poate sa adopte o politica echitabila in acest sens…

Ilie Stepan: … dar sunt in schimb membru GEMA (Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Germania) …

Romania Rock: … iata, deci din nou ajungem sa vorbim despre lucrurile care nu merg foarte bine in tara noastra, valorile nefiind validate si promovate corespunzator …

Ilie Stepan: … eu atat pot sa spun, pe mine ma bucura faptul ca dupa 1990 chitara se studiaza in forma institutionalizata, in liceele de muzica si in facultati. Asadar, eu avand 37 de ani atunci, am facut chitara cu cei doi profesori mari ai mei: profesorul Popescu si profesorul Eduard Pamfil. Nu am studiat muzica, pentru ca, neavand ocazia sa studiez chitara, nu m-a interesat. Teoria muzicala am invatat-o singur, in particular si am avut si profesori cu care am tinut legatura. Dupa 1990, la varsta de 37 de ani, am avut alt ritm de viata pentru a mai face studiu institutionalizat. In privinta UCMR, nu am fost la usa lor sa bat pentru a ma accepta. Impreuna cu tobosarul Pro Musica am cantat in 20 decembrie `89 in balconul Operei din Timisoara impotriva lui Ceausescu, cand in Bucuresti nici nu se stia de Timisoara, din cauza cenzurii si a aparatului represiv. La Europa Libera s-a anuntat. Concertul Pro Musica din toamna anului 1989 a fost de doua ori amanat si in final s-a tinut cu o luna inainte de 20 decembrie. Eram poate cel mai cunoscut din balcon, fiind artist, persoana publica. Eu am cantat acolo si mi-am riscat viata dar nu am carnet de revolutionar, dar sunt membru de onoare in asociatia de revolutionari, care m-a si propus cetatean de onoare. Dar am zis ca mie nu-mi trebuie carnet de revolutionar, nu umblu dupa titluri si aici intervine acel principiu al marului: eu sunt facut sa fac muzica. Uniune Compozitorilor si Muzicologilor din Romania trebuia sa se sesizeze din oficiu, din moment ce eu am scris peste o suta de muzici de teatru, aceasta insemnand peste o suta de ore de muzica numai pentru teatru plus vreo 50 de ore pentru filme documentare si alte sute de piese muzicale pe care le-am declarat. Eu nu o sa ma duc sa cersesc. Am prieteni foarte buni. De curand m-a sunat un prieten, cu a carei prietenie ma mandresc, un eminent profesor de teorie muzicala de contrapunct, armonie si de moduri. Are 75 de ani. A vrut sa ma auda, sa stie ca sunt bine si sa-mi dea un feed-back despre o piesa de fuziune „Cruciatul” („The Crusider”) scrisa de mine, care i-a placut foarte mult. Un eminent, un savant al muzicii, un om extraordinar de mare dar care nu este doctor in muzica, in conditiile in care sunt sute de doctori in muzica in tara asta. Notiunea de doctor s-a dus in derizoriu. Omul a avut deci o apreciere pentru cineva care n-a trecut prin institutiile lor de muzica ci doar ca are ceva de spus si stie muzica … asta este tot … apropo de Uniunea Compozitorilor cu cei patru sute si ceva de membrii. Le doresc multa sanatate, sa creeze in continuare si sa fie demni de inzestrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu. In cazul meu, dupa sute de ore de muzica oficiala, dupa premiile obtinute, ar fi trebuit sa fiu primit din oficiu.

Romania Rock: Intr-un interviu acordat lui Doru „Rocker” Ionescu de catre Florian Pittis, acesta il propunea, la modul cel mai serios, pe Nicu Covaci ca membru al Academiei Romane, pentru contributia sa cu albumele „Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier” si „Cantafabule” la cultura nationala. Dar in acesta tara lucrurile se misca mai greu. In privinta dumneavoastra, atat cat am perceput eu, Timisoara v-a respectat si v-a asezat la locul cuvenit. Sunteti cetatean de onoare al orasului, sunteti invitat cu regularitate la activitati culturale si artistice si sunteti cooptat in proiecte de profil …

Ilie Stepan: Da, ma simt bine in Timisoara, in orasul acesta care isi respecta valorile.

Romania Rock: Am ajuns la final. A fost o reala placere pentru mine aceasta incursiune in cariera muzicala a artistului Ilie Stepan. Cu siguranta va fi si pentru cititorii www.romaniarock.ro. Un gand pentru acestia?

Ilie Stepan: Ma bucur mult pentru aceast inteviu, a fost o reala placere … un adevarat maraton. Cititorilor Romania Rock le doresc in primul rand sanatate, indiferent de varsta pe care o au, le doresc sa fie cititori ai acestei alaturari de doua nume extraordinare: Romania si Rock … cei doi R. Sa fie convinsi de maretia a tot ceea ce inseamna rockul mondial, pentru ca cei ce iubesc aceasta cultura, implicit isi iubesc semenii, libertatea, pacea si credinta. Sa fie optimisti in tot ceea ce fac, sa se bucure de tot ce li se intampla si sa asculte cat mai multa muzica rock sau sa practice cat mai multa muzica rock, daca sunt colegi de specialitate … Sa mearga inainte!

 

Romania Rock: Multumim din suflet, domnule Stepan! Va dorim la randu-ne multa sanatate si impliniri pe toate planurile! Primiti, va rog, consideratia noastra.

www.facebook.com/ilie.stepan

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.