Recenzie album Phoenix 1975 Cantafabule

Home Recenzii Albume Recenzie album Phoenix 1975 Cantafabule
Recenzie album Phoenix 1975 Cantafabule

Album Phoenix 1975 Cantafabule

  1. Invocație – Muzica: Phoenix / Text: Serban Foarta si Andrei Ujica
  2. Norocul Inorogului – Nicolae Covaci / Serban Foarta si Andrei Ujica
  3. Scara scarabeului – Nicolae Covaci / Serban Foarta si Andrei Ujica
  4. Delfinul, dulce dulful nostru – Nicolae Covaci / Serban Foarta si Andrei Ujica
  5. Uciderea balaurului – Joseph Kappl / Serban Foarta si Andrei Ujica
  6. Știma casei – Nicolae Covaci / Serban Foarta si Andrei Ujica
  7. Pasărea calandrinon – Joseph Kappl / Serban Foarta si Andrei Ujica
  8. Filip și cerbul – Joseph Kappl / Serban Foarta si Andrei Ujica
  9. Vasiliscul și Aspida – Joseph Kappl / Serban Foarta si Andrei Ujica
  10. Sirena – Joseph Kappl / Serban Foarta si Andrei Ujica
  11. Pasărea Roc…k And Roll – Joseph Kappl / Serban Foarta si Andrei Ujica
  12. Cîntic-lu a cucuveauă-liei – Nicolae Covaci / Serban Foarta si Andrei Ujica
  13. Zoomahia – Phoenix / Serban Foarta si Andrei Ujica
  14. Phoenix – Nicolae Covaci / Serban Foarta si Andrei Ujica

 

Componenta:

  • Nicolae Covaci (chitara solo, chitara acustica, double six, blockflöte, voce)
  • Mircea Baniciu (solist vocal, chitara acustica)
  • Iosif Kapple (chitara bas, vioara, blockflöte, voce)
  • Günther Reininger (pian, pian electric, synthesizer, celesta, orga electronica)
  • Ovidiu Lipan (baterie, bongos, timpane, gong, clopote, tamburina)

Recita (piesa 1. Invocatie) : Florin Pittis

   Despre coperta: Este realizata, ca si in cazul celor doua LP-uri anterioare, de Valeriu Sepi (el nemaifiind membru al formatiei la acel moment) impreuna cu sotia sa. O superba realizare grafica, amintind de coperta albumului Cei ce ne-au dat nume. Sunt reprezentate creaturile care fac obiectul compozitiilor lucrarii Cantafabule, pe fondul unui cer instelat.

   Aparut in mod eronat sub titulatura “Cantofabule”, aspect lamurit in mai multe randuri de liderul trupei, Nicolae Covaci, albumul Cantafanbule reprezinta, in opinia noastra, unul dintre cele mai bune produse discografice romanesti din zona rock-ului progresiv si, in general, din intreaga arie a rock-ului romanesc. La acest capitol, Zamolxe a celor de la Sfinx mai poate fi considerat un album de referinta, conceput in aceeasi perioada si in aceeasi viziune compacta, unitara, care respecta elementele esentiale ale unei opere rock.
Cel de-al treilea LP al trupei, ajunsa la un varf din punct de vedere al maturizarii compozitionale dar si interpretative, a fost conceput si imprimat intr-o perioada favorabila, luand in considerare o serie de factori, care pot fi analizati.
Mai intai trebuie remarcata componenta trupei Phoenix la acel moment, considerata de foarte multi fani “formula de aur”. Alaturi de Nicoale Covaci, liderul trupei si unicul membru fondator ramas pana la acel moment, ii regasim pe coperta discului pe Iosif Kappl, un poliinstrumentist (chitara bas, vioara, blockflote) absolvent de Conservator, care a participat in mod substantial si la compozitii, solistul vocal Mircea Baniciu, bateristul Ovidiu Lipan (supranumit “Tandarica”), fost membru al formatiei Rosu si Negru si pianistul Gunter Reininger, care va utiliza in premiera un synthesizer si pe care il regasim ca membru plin, spre deosebire de precedentele doua albume in care figureaza ca si invitat. In ceea ce priveste componenta, trebuie subliniat faptul ca pe toata perioada in care s-a lucrat la album si chiar la prima incercare de imprimare (nefinalizata cu succes), tobosar a fost Costin Petrescu, cu care trupa a imprimat si precedentele doua LP-uri (Cei ce ne-au dat nume si Mugur de fluier). In acest sens trebuie luata in considerare si contributia acestuia in ceea ce priveste unele masuri pentru tobe, in contextul orchestratiei pieselor.
Un alt factor esential a fost contributia cuplului de textieri Serban Foarta – Andrei Ujica la toate piesele albumului, acest fapt conferind o directie clara, unitara intregului material. De altfel, compozitorii Nicu Covaci si Ioji Kappl colaborasera in aceeasi formula si pe albumul precedent, cunoscandu-se foarte bine in privinta modalitatilor de lucru.
In plus, pornind de la Istoria Ieroglifelor a lui Dimitrie Cantemir si intrand in zona mistica a creaturilor fantastice (din asa numitul bestiar), prin natura temei abordate, materialul nu a fost cenzurat in mod excesiv, reusind astfel sa isi pastreze unitatea si liniaritatea care il transforma intr-o veritabila opera rock. In antiteza, celelalte doua albume si in special Cei ce ne-au dat nume au suferit modificari importante din cauza cenzurii. Marturie stau amintirile lui Nicu Covaci din cartea sa “Phoenix, insa eu …“: Povestea pasarii Phoenix s-a tinut de noi timp de 30 de ani de zile. Au ramas in urma munti intregi de cenusa, dar niciodata nu mi s-a revelat adancimea simbolului renasterii ca in textul scris de Foarta si Ujica. Aici, simbolul este reincarnarea lui Hristos si acest fapt este rostit atat de direct, incat am ramas uimit multa vreme cum cenzura nu ne-a taiat aceasta piesa. Ne cerusera sa scoatem cateva parti din “Zoomahia”, care, oricum, era prea lunga si trasa de par. Restul a ramas intact. … . (Phoenix, insa eu … – Nicolae Covaci, Editura Nemira 1994, pag. 349-350).

   Printre factorii favorabili aparitiei albumului putem considera si momentul de evolutie pe care il atinsese la acel moment si casa de discuri – Electrecord. Nu trebuie neglijat nici faptul ca formatia beneficiaza de acelasi inginer de sunet, Theodor Negrescu, cu care mai inregistrase in trecut si care cunostea foarte bine maniera de interpretare si inerentele cutume, pe care orice trupa le are. De altfel Nicu Covaci chiar specifica in cartea amintita faptul ca  inginerul Negrescu (care) se dovedise cel mai bun om de sunet de la Electrecord (Phoenix, insa eu … – Nicolae Covaci, Editura Nemira 1994, pag. 350).

   Daca la toate acestea mai adaugam si atmosfera deosebita, feerica in care s-a lucrat  pentru conceperea albumului (in perioada ianuarie-martie 1975): intr-o cabana din Muntii Semenicului, in localitatea Valiug, care este recunoscuta pentru cantitatile mari de zapada de care “beneficiaza”, avem cadrul complet al imprejurarilor care au contribuit la nasterea fabulelor cantate

   In privinta conceptiei si a productiei materialului, Nicu Covaci vine cu lamuriri in aceeasi carte “Phoenix, insa eu … “:  Conceptia era destul de clara, asa ca productia se strecura cam la modul la care fusese gandita. Incepea cu o invocatie prin care chemam toate duhurile de bine si de rau, prin formule magice si vrajitorii. Tot restul era in surdina, cu spatii care distrugeau cuvantul. Fiarele incantate incepeau sa apara una cate una. Aparea si “Pasarea Roc…k and roll”, o parodie rock la adresa pasarii roc din “O mie si una de nopti”. Apoi, dupa apasatoarea si amenintatoarea Cucuvae, din “Canticilu al cucuvaeliei” se trecea la acel complicat duel intre fortele binelui si ale raului din “Zoomahia”. In final, ajungem la imnul triumfal inchinat pasarii Phoenix, simbol al renasterii, al reintoarcerii eterne, purificate prin foc. (Phoenix, insa eu … – Nicolae Covaci, Editura Nemira 1994, pag. 349).

   Prima piesa a albumului este Invocatie, o piesa lunga, de peste 10 minute, care are darul de a introduce ascultatorul in atmosfera fantastica, speciala a albumului. Din primul minut devine evident faptul ca  trupa vine cu un nou sound, un nou suflu si chiar o noua abordare. Complexitatea instrumentala, rafinamentul compozitional, fascinantele versuri dar si forta specifica Phoenix, fac din “Invocatie” o piesa senzationala, unica, care, dupa parearea autorului acestor randuri, se poate compara oricand cu marile realizari prog-rock din Occident. In privinta stilului abordat, piesa te poate duce cu gandul la canadienii de la Rush, la britanicii de la Yes sau poti spune ca poate avea influente de la italienii Premiata Forneria Marconi sau Banco del Mutuo Soccorso. Ce i-a lipsit pentru a intra in sferele inalte ale compozitiilor de progressive, este greu de spus. Indiscutabil productiile est-europene din acele vremuri aveau o vizibilitate foarte mica sau chiar inexistenta. O alta bariera importanta a fost si limba in care s-a cantat.

   In tot cazul, piesa este plina de substrat si originalitate; si pentru a completa comentariul la superlativ in privinta compozitiei, trebuie amintita si contributia lui Florian Pittis, care a adaugat (in maniera caracteristica) un plus de suspans si de savoare. Asadar, pe fondul unui ritm destul de “greu”, “apasat”, dominat de chitara si de synthesizer (moog), sunt invocate “fiarele nepescatoare de ierburi, nepasatoare de carne de fiara, neumbrite de nour, nearse de soare”. Starile transmise alterneaza odata cu ritmurile, vocile (atat cele principale cat si corul ambiental) amplificand cadrul plin de misticism, care se instaleaza in mod accentuat cu fiecare minut.
Odata cadrul realizat si duhurile chemate, invocate, se intra efectiv in poveste, prezentandu-se pe rand creaturile, de la inorog si scarabeu pana la renumita pasare Phoenix.

   Norocul inorogului duce ascultatorul inapoi in timp, in epoca medievala, in primul rand prin instrumentatia caracteristica perioadei dar si prin versurile scrise in limba franceza veche (aproximativ sec. XVII). Tema abordata, a iubirii unui “personaj” fantastic fata de o muritoare, nu este noua in cultura romaneasca si are acelasi sfarsit. Utilizarea blockflöte-ului, interpretat probabil de Kappl, are un rol esential in crearea ambientului medieval si, daca tot vorbim de roluri, vocea lui Baniciu accentueaza in mod extraordinar mesajul piesei. Mai trebuie spus ca muzica conduce ascultatorul (de data aceasta) spre cultura castelana central-europeana, compozitia parasind in mod evident filonul etno romanesc. Interpretarea piesei si textul bilingv sunt (dupa parerea noastra) de o calitate exceptionala. De asemenea si inspiratia plasarii piesei imediat dupa “Invocatie” pastreaza auditoriul in acelasi cadru tensionat, inclestat si incarcat de misticism.

   Trecerea la piesa urmatoare si, implicit, la creatura urmatoare (scarabeul), vine ca un moment de respiro care induce o alta stare, in contextul unei cu totul alte abordari muzicale. Scara scarabeului iese in mod evident din linia principal a albumului, amintind mai degraba de perioada beat a trupei. Chiar daca pare ca rupe vraja care dura de aproape 15 minute (“Invocatie” si “Norocul inorogului”), piesa este totusi bine interpretata, ramanand ca si tematica in “povestea” cantafabulelor.

   Dupa doua compozitii Covaci, urmeaza tot o piesa compusa de liderul trupei, Delfinul, dulce dulful nostru, o piesa substantial diferita, atat ca si conceptie cat si ca sound. Din nou componenta conceptuala, progresiva se repozitioneaza si confera greutate intregului material. Compozitia reprezinta unul din punctele tari ale albumului si una dintre cele mai bune realizari prog-rock de la noi iar orchestratia imbraca in mod exceptional scheletul conceptual. Aceasta se desfasoara pe mai multe planuri, trecand prin mai multe stari si alternand partile vocale cu cele instrumentale, concentrand astfel toate ingredientele unui progresiv autentic.
Basul si tobele, excelent interpretate, care dau ritmul, sunt secondate la fel de inspirat de chitara si pian; de asemenea, synthesizer-ul aduce si de aceasta data un plus de creativitate, ultima parte a piesei amintind de Live at Pompey a gigantilor Pink Floyd si mai cu seama de partea a doua din “A saucerful of Secrets”.

   De piesa descrisa mai sus (de aproximativ 6 minute) se leaga Uciderea balaurului (prima compozitie Kappl de pe album), o alta piesa care schimba registrul si care se incadreaza mai degraba in hard-rock. Ca si in cazul “Scara scarabeului”, incarcatura emotionala transmisa scade in intensitate, chiar daca interpretarea in sine nu prezinta slabiciuni.  Remarcam totusi energia degajata, solo-urile de chitara si pian si scurtele ruperi de ritm care leaga piesa de cea precedenta si care au rolul de a mentine liniaritatea si viziunea unitara a materialului. Surprinzatoare (si imbucuratoare), mai ales in acest caz, este neinterventia cenzurii de la acea vreme asupra textului; insasi refrenul: “ … Numai un voievod / Ar putea biet norod /  Sa te scape de tot / Da ‘al balaur  … “ este un exemplu in acest sens.

   Stima casei ne readuce sunetul dulce al flautului romanesc (executat de blockflöte), sustinut de bas, elemente de percutie si chitara, cu toata aroma muzicii folclorice autentice. Prin modul de abordare, prin simplitate si contextul vocilor care fac diferenta, compozitia aceasta creeaza puntea cu Mugur de fluier. Piesa este scurta, vibranta, reusind sa transmita foarte expresiv mitul sarpelui/stimei casei din folclorul romanesc, conform caruia acesta este considerat pazitorul gospodariei. Se mai spune despre el ca pazeste si obiecte pretioase, ingropate sub case, ca poarta noroc si ca fereste oamenii care il rabda la temelia casei lor de boli, incendii, cutremure si alte nenorociri.

   Ultima piesa a primului disc (Cantafabule a aparut sub forma unui dublu-disc), compusa de Joseph Kappl, continua linia progressive a albumului. Cu o abordare diferita fata de “Uciderea balaurului”, Pasarea Calandrinon este o o piesa care aduce un plus de forta si de substanta. In preludiul si la sfarsitul acesteia regasim pianul lui Reininger, interpretat cu o sensibilitate deosebita. Ritmurile folk-rock alterneaza cu pasajele hard-rock, iar complexitatea instrumentatiei pastreaza nota generala a materialului. De mentionat este si solo-ul de chitara, unul dintre cele mai bune de pe album.

   Primele patru piese de pe discul 2 sunt compozitii Kappl si acest fapt se simte si in ceee ce priveste conceptia lor. Piesa de debut este Filip si cerbul, o piesa orientata spre hard rock, fara o varietate mare de formule ritmice, insa care aduce forta si energie. Ritmul este sustinut pe masura de instrumente, tobele punctand momentele cheie iar synthesizer-ul amplificand tensiunea degajata.

   Vasiliscul si aspida este o compozitie etalon, care caracterizeaza linia progressive a albumului. Cu un intro fermecator, excelent sustinut de blockflöte, piesa este foarte expresiva, creand un tablou sonor mistic. Un plus important este adus de corul de voci, care are un rol esential in transmiterea mesajului si in ansamblul general al piesei.

   Piesa urmatoare (tot compozitie Kappl) este parca legata de precedenta, chiar daca se trece de la taratoare terestre mistice (vasilisc si aspida) la o creatura fantastica a apelelor – Sirena. Din nou este vorba despre o piesa foarte reusita, in care varietatea formulelor ritmice interpretate in mod exceptional, ii dau acesteia greutate si savoare. Synthesizer-ul contribuie din plin la reprezentarea unui fond sonor fantastic, mistic, in timp ce chitara electrica oscileaza intre sonoritatile hard si cele folk. Spre deosebire de piesa precedenta, cu exceptia partii de final, este prezenta vocea solistica (a lui Baniciu), foarte potrivita si excelent interpretata.

   Prin piesa urmatoare (Pasarea Roc…k and Roll) albumul isi pierde din fluenta si expresivitate. Probabil multiplele posibilitati de alternare a sonoritatilor pe care il dadea synthesizer-ul au dus la acea tema a piesei care ne transpune in contemporaneitate. Cu siguranta la vremea respectiva interpretarea a avut gradul ei de spectaculozitate si poate ca a reprezentat pata de culoare a albumului, amintind intr-o anumita masura de creativitatea marca Led Zeppelin. Din pacate aceasta nu se incadreaza in conceptia generala a albumului si, mai mult, intrerupe decorul de basm, fantastic, construit cu maestrie pana la acest punct.

   Dupa cinci compozitii consecutive Kappl, este randul unei noi creatii Covaci: Canticlu al Cucuveaualiei. Probabil una dintre cele mai complexe si patrunzatoare compozitii Phoenix, piesa de 7 minute este o noua marturie a modului original de conexare si intrepatrundere a formelor de expresie care imbogatesc diversele culturi balcanice, pe care aceasta trupa il stapaneste atat de bine. In cazul de fata, textul se pare ca este inspirat din texte macedo-romane de la sfarsitul secolului 19. Compozitorul surprinde foarte bine drama povestii din spatele versurilor, forta de sugestie a acestora, care i-au permis crearea unor adevarate tablouri sonore, in care muzica amplifica sensibilitatea mesajului. In egala masura este de apreciat si interpretarea, atat instrumentala cat si vocala, cu unul dintre cele mai frumoase coruri din muzica rock autohtona. Relativ putinele interpretari ale acestei piese in concertele Phoenix (si de amintit ar fi si cea alaturi de Stelu Enache, una din marile noastre voci), nu au facut decat sa confirme valoarea acestei compozitii.

   Ajunsi la penultima piesa a albumului, Zoomahia, vom spune doar ca aceasta are rolul de a pregati finalul cantafabulelor, reintegrandu-ne, prin sonoritatile specifice, in registrul “Invocatiei”. Aceasta este Zoomahia, razboiu’ al fiarelor.

   Ultima piesa, numita chiar Phoenix, este epilogul perfect al unuia dintre cele mai importante albume ale rock-ului romanesc. Piesa de mare sensibilitate si cu versuri pe masura, este imbogatita de o interpretare fara cusur. Din nou atragem atentia asupra interpretarii vocale de exceptie a lui Baniciu, care, dupa parerea noastra, se afla la apogeul carierei sale (cel putin din punct de vedere interpretativ). Pe final piesa schimba ritmul in celebra bucata de aproape 1 minut, care va devein imnul formatiei:
Fie sa renasca numai cel ce har/ Are de-a renaste curatit prin jar,/ Din cenusa-I proprie si din propriul scrum,/ Astazi ca si maine, pururi si acum.

   In partial dezacord cu o parte a criticii muzicale care incadreaza (si) Cantafabule in linia pur folclorica romaneasca – dupa Cei ce ne-au dat nume si Mugur de fluier, consideram ca acesta este o creatie universala, in care elementele de sorginte romaneasca, cum sunt stima (sarpele) casei sau cantecul cucuvelei se impletesc cu elemente provenite din folclorul altor zone geografice sau din cu totul alte culturi sau scrieri fantastice (de ex. inorog, scarabeu, sirena). De asemenea, alt contrast care universalizeaza viziunea compozitionala se materializeaza prin faptul ca vietuitoarele reale, cum sunt scarabeul, delfinul, cerbul, aspida (sarpe veninos din Egipt sau Libia, cu gatul umflat) sau cucuveaua se intrepatrund cu creaturile imaginare, fantastice ca inorog, pasarea Calandrinon, vasiliscul, sirena sau pasarea Phoenix. In plus, conceptia generala si instrumentatia moderna utilizata (in comparatie cu celelelate doua LP-uri amintite mai sus), confera un aer progresiv, avangardist chiar si mai putin etno, arhaic. In acelasi timp nu putem face abstractie de radacinile lexice care se intind pana la opera lui Dimitrie Cantemir, de Pasrea Finix a lui Eminescu, de aspidele veninoase și vasiliscul cel cu ochi fărmăcători ale lui Creanga sau de dihania cu ochi de vasilisc a lui Alecsandri.

   In speranta ca parcurgerea acestei recenzii v-a trezit dorinta sau curiozitatea (re)ascultarii albumului, nu ne ramane decat sa va dorim auditie placuta a acestei capodopere a rock-ului romanesc.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi afisata.