CRISTI GRAM
… calatorind pe grif intre Malmsteen si Dream Theater …
Partea I
La inceput de aventura, echipa Romania Rock a avut privilegiul de a intervieva unul dintre cei mai prolifici chitaristi romani, care a strans mai bine de 30 de ani de experienta muzicala, legandu-si numele de artisti de marca si participand cu succes la o serie de proiecte muzicale de anvergura. Amprenta pusa de chitara lui Gram (cu 6, 7 sau chiar 8 corzi) este inconfundabila, conferind o personalitate aparte pieselor pe care aceasta se regaseste, Cristi fiind de 10 ani si artist oficial Ibanez, alaturi de nume ca Paul Gilbert, Pat Metheny, Tony Mac Alpine, Joe Satriani, Steve Vai sau Andy Timmons. Tine foarte mult sa imparta scena cu oameni de calitate si se declara norocos in acest sens, aratandu-si fara rezerve admiratia fata de muzicienii cu care a colaborat. Cu aliura sa de rocker, care emana forta dar si cumpatare, Cristi ne-a dovedit atat in cadrul interviului cat si in comunicarea care a precedat acestuia, ca pe langa un artist desavarsit el este si un om special, in care vibreaza o sensibilitatea aparte, care stie foarte bine sa respecte dar si cere la randu-i sa fie respectat.
RomaniaRock: Salut Cristi, in primul rand te felicitam (si prin tine intreaga formatie) pentru turneul inedit “Phoenix – Sinteza Anotimpurile (de pe “Cei ce ne-au dat nume”) si Rapsodia Romana in La major de George Enescu”, care s-a incheiat de curand, reactiile fiind mai mult decat imbucuratoare si iti multumim ca ai acceptat invitatia noastra.
Cristi Gram: Multumesc in numele trupei pentru apreciere. De asemenea va multumesc pentru invitatia voastra.
RomaniaRock: De obicei persoanele care au aptitudini deosebite si cu alese insusiri intr-un anumit domeniu au o poveste interesanta despre momentul startului in activitatea care i-a consacrat. De aceea as dori sa te intreb cand si unde ai pus mana pe chitara? Care a fost contextul? Influentele au venit si din familie?
Cristi Gram: Am pus mana pe chitara la varsta de 13 ani la Petrosani, de altfel localitatea in care m-am nascut. In ceea ce priveste contextul, pot sa va spun ca unde am copilarit eu, majoritatea prietenilor si vecinilor cantau la chitara; se adunau in spatele blocului, se facea un foc de tabara, prajeam cartofi in coaja si se cantau cantece de armata, melodii de la trupe autohtone si, de altfel, cam tot ce era la moda. Chiar daca vorbesc de perioada ’83-’86, aceasta atmosfera, care mie mi-a placut foarte mult, se intampla de generatii… dar crescand, abia atunci am inceput sa o observ si sa relationez cu ea. In familie doar tata avea un simt aparte pentru muzica… daca punea mana pe un instrument canta instant la el. In rest, eu fac parte dintr-o familie de sportivi, nimeni nu canta … sunt singurul cantaret.
RomaniaRock: Prima ta experienta pe scena a fost in orasul natal in anul 1987, in cadrul programului Cantarea Romaniei. Ai banuit sau ai sperat atunci ca o sa ajungi muzicianul de azi si ca o sa canti cu o trupa rock de talia Phoenix? Povesteste-ne si despre perioada in care te-ai indreptat catre rock.
Cristi Gram: Nu am crezut atunci ca o sa ajung muzicianul de azi. Nici nu stiam de Phoenix si de altfel inca nu aveam informatii din zona rock. Totusi imi aduc aminte ca ascultam muzica de mic, de la 10 ani, atunci cand mama mea, profesoara de sport fiind, se ocupa de dansuri tematice, gimnastica si avea benzi pe care le ascultam la magnetofon, cu melodii pentru aceste dansuri. Un exemplu in acest sens ar fi Michael Jackson, la care productiile erau impecabile. Retin ca ma fascina sound-ul, eram atras de sunete… imi placeau foarte mult un sound de tobe sau unul de bas si stateam mult timp cu urechea langa difuzor, fascinat fiind de ceea ce auzeam. In plus parintii ascultau in acea perioada Julio Iglesias, Nana Muskouri, Frank Sinatra, Elvis Presley … muzica generatiei lor, dar muzica lui Jackson mi-a aratat afinitatea pentru sunet si implicit, pentru muzica.
Cat despre rock, am inceput sa ascult mai tarziu, dupa ce am inceput sa cant la chitara si mai cu seama dupa ce am luat cursuri de chitara. De altfel singurele cursuri de chitara pe care le-am luat au fost de la un coleg de-al mamei, Adrian Iliuta, profesor de muzica ce tinea si cursuri la Cercul de muzica de la Casa Pionierului. Tin minte ca Adi era pianist dar preda si chitara pana la un anumit nivel (la nivel de folk), tactari simple, fingerstyle, etc… In acel moment chitara a inceput sa imi placa din ce in ce mai mult si am inceput sa urmaresc rolul acesteia in melodiile pe care le ascultam, axandu-ma din ce in ce mai mult catre rock, pentru ca am inteles un lucru esential: rockul este reprezentat prin chitara electrica.
RomaniaRock: O sa trecem acum in registrul sentimental, sa ii spunem, si am o intrebare care tine mai putin de muzica: Te rugam sa ne spui cateva cuvinte despre copilaria ta. Cum erau vacantele? Mergeai la bunici?
Cristi Gram: Jumatate din familia mea (din partea mamei) este aici, in Bucuresti iar cealalta jumatate (din partea tatalui) este in Turda. Noi fiind stabiliti la Petrosani. In copilarie, in familia mea, exista traditia ca de doua ori pe an, in vacantele de vara si respectiv de iarna, sa ne vizitam reciproc. Astfel mi-am petrecut mult timp din vacantele mele cu bunicii mei din partea mamei. Din fericire, am avut ocazia sa relationez atat cu bunicul meu, Pierre Verone, care a fost savant si ciclist de renume, dar si cu bunica mea, Aneta Verone, care a fost o tenismena destul de renumita si antrenoare de tenis ulterior. De exemplu, cand merg la Centrul National de Tenis, lumea nu ma recunoaste ca fiind chitaristul de la Phoenix… mai degraba aud in jurul meu: “Stii cine este baiatul acela? Este nepotul doamnei Verone …”. Bunica mea a fost o antrenoare foarte cunoscuta si apreciata in breasla. Din pacate nu am cunoscut parintii din partea tatalui, ei trecand in nefiinta inainte de a ma naste eu.
Ce m-a marcat in copilarie a fost faptul ca nu am reusit sa fac tenis de performanta; eu mi-am dorit foarte mult sa practic acest sport la nivel inalt, dar fiind cu familia la Petrosani, un oras care nu putea oferi suportul necesar iar bunica mea era in Bucuresti, nu am reusit sa-mi indeplinesc acest vis.
RomaniaRock: Tocmai ce mi-ai anticipat urmatoarea intrebare, care ar fi fost: Daca nu erai chitarist, ce profesie ti-ai fi ales, ce ti-ar fi placut sa faci?
Cristi Gram: Daca nu faceam chitara, sigur as fi devenit sportiv, pentru ca am facut atat fotbal cat si tenis de performanta, dar mai mult ca sigur este faptul ca ulterior, la un moment dat, as fi optat pentru o arta. Imi placea foarte mult sa desenez dar nu am mai desenat de ceva timp; de fapt desenez doar ocazional, insa e clar ca am talent la desen, de asta sunt sigur si nu l-am invatat de niciunde. De altfel, eu cred ca arta, in sensul de abilitate de a crea, este acel ceva care face parte din fiecare om. Nu cred ca exista un om care sa nu fie talentat ori la desen, ori la muzica, numai ca nu se canalizeaza in directia aceasta, nu il intereseaza sau isi pune singur bariere. In plus, cunosc multi oameni care sunt foarte talentati la muzica dar care nu sunt sustinuti de parinti si astfel si-au inhibat aceasta pasiune, acest talent.
RomaniaRock: Inainte de a aborda cariera ta de chitarist rock, as dori sa te intreb care au fost preferintele tale muzicale de-alungul timpului si perimetrul din care ti-ai ales sa asculti muzica? Si de ce ai ramas la rock si nu ai abordat un alt stil muzical?
Cristi Gram: Clar ca aveam preferinte. Intr-o perioada, ascultam numai albume instumentale de la chitaristi celebri, albume pe care le exploram la maxim si nu ma uitam in stanga sau in dreapta. Stiam ca este foarte multa informatie, imposibil de asimilat intr-o viata, iar creierul meu a blocat cea mai mare parte din aceasta informatie, pentru a putea sa ma focalizez mai bine pe ceva anume. Si ca sa iti raspund si de ce cant rock si nu altceva (blues, country sau jazz sau ce au ales alti colegi chitaristi), mi-am dat seama ca exista atat de multe genuri, unde chitara poate fi dusa la nivel de excelenta, iar pentru fiecare gen in parte aproape ca nu iti ajunge o viata pentru a aprofunda cu adevarat acest instrument. Dar eu imi doream sa cant la chitara foarte bine, cat mai bine. Puneam mana pe foarte multe discuri si descopeream chitaristi foarte buni de blues cum ar fi Gary Moore, de la care consider ca am luat vibrato si touche-ul meu de bend, chitaristi de country, de jazz (de exemplu John Ambercombie sau Mike Stern) si incercam sa inteleg rolul chitarii in aceste genuri; astfel mi-am dat seama ca nu pot aprofunda toate genurile muzicale si ca nu pot studia chitara in acest mod plurivalent, mai ales in contextul acelor ani, cand materialele instructive erau practic inexistente si nu erau nici profesori pentru asa ceva. Chiar ”innebunisem” la un moment dat, nu se mai intelegea nimeni cu mine, eu insumi nu ma mai intelegeam cu mine, eram disperat de-a dreptul si gandeste-te ca aveam doar 16 ani. La un moment dat, in toata furtuna aceea din capul meu, s-a facut liniste dintr-o data si mi-am zis: ”stai Cristi, ce te vezi tu facand in viata, ca si muzician? Cum te simti tu cel mai bine pe scena, ce canti tu si te face cel mai fericit? Si atunci mi-am dat seama ca raspunsul este rock, iar din rock: hard&heavy, progressive, adica o muzica incisiva dar si melodioasa in acelasi timp.” Si atunci m-am focalizat si am ramas pe acest drum pana azi. Din acel moment am inceput sa ascult mai ales chitaristi. I-am descoperit dupa ’90 pe Steve Vai, Joe Satriani (de la care ascultam albumele “Flying In A Blue Dream” si “Passion and Warfare”).
RomaniaRock: Foarte interesanta abordare… Recunosc ca ma faci sa imi reanalizez convingerile si scara de valori la acest capitol … pentru ca aceasta opinie vine din partea ta, unul dintre cei mai importanti chitaristi romani …
Cristi Gram: Ce sa spun… Satriani este mai simplu si bineinteles ca face foarte bine ce isi propune. Poate tocmai cu aceasta simplitate mesajul lui ajunge mai usor la public. Eu cred ca asta si-a propus … sa fie un pic mai comercial, mai usor de ascultat, ritmuri drepte si nu dezvolta/variaza asa de mult pe temele abordate in melodii. Pot sa iti spun, revenind la Vai, ca daca stai sa-i asculti nu doar muzica, ci si ideologia… realizezi ca el nu este doar un chitarist. El este chiar un filozof contemporan, pentru ca pe langa abilitatea sa de a canta la chitara, este un tip foarte profund si foarte citit. De aceea si compune ceea ce compune… Am vorbit de Vai si Satriani dar, ulterior, l-am descoperit pe John Petrucci, de la Dream Theater, care este mult mai aproape de ceea ce simt eu. Multa lume spune ”Gram il imita pe Petrucci”. Cu tot respectul fata de libertatea de opinie, cred doar ca intre Petrucci si mine exista multe gusturi comune… si o sa incerc sa dau un exemplu simplu: noi doi am comandat apa plata (n.r. interviul s-a desfasurat intr-o cafenea) si am preferat amandoi aceeasi marca, chiar daca am avut optiuni multiple. Doar pentru faptul ca eu sunt mai cunoscut, cei din jurul nostru o sa spuna ca tu m-ai imitat pe mine. Dar nu acesta a fost motivul alegerii tale; pur si simplu am avut amandoi acelasi gust. Bineinteles ca e o analogie primitiva, dar care reflecta ceea ce am spus mai sus despre afinitatea mea pentru muzica lui Petrucci.
RomaniaRock: Ok, foarte frumoasa si clara comparatia, dar poate acei oameni se refera la ceea ce canti cu Awake, pentru ca, fiind trupa tribut (si o sa ajungem si acolo), tu chiar il imiti pe Petrucci.
Cristi Gram: Nu, nici macar in Awake nu il imit pe Petrucci, nu il pot imita pe Petrucci asa cum nimeni nu il poate imita pe Paganini. Artistii adevarati nu pot fi imitati. Eu reproduc, in maniera mea, ceea ce el a compus; de exemplu touche-urile sunt diferite, eu am un alt fel de vibrato (influentat fiind de Gary Moore si Yngwie Malmsteen), de fapt Petrucci are mai multe feluri de vibrato si, foarte important, stie cand sa nu vibreze, pe cand eu din pacate nu stiu asta, vibrez aproape tot timpul… iar asta este un aspect la care trebuie sa lucrez, pe langa multe altele…
RomaniaRock: Pentru ca tot am ajuns la Awake, eu consider ca nu sunteti o trupa tribut (n.r. Dream Theater), in sensul clasic al termenului… si argumentele mele tin de atitudine, de faptul ca nu va imbracati la fel, ca nu sunteti asezati identic pe scena, ca voi aveti vocalista, in persoana Sabinei Abrudian…
Cristi Gram: Asa este. Sa zicem ca suntem o trupa tribut atipica, pentru ca trupele tribut ar trebui sa existe, dupa parerea mea, atunci cand trupa mama (sa ii zicem asa) nu mai performeaza. De exemplu Beatles, Pink Floyd sau chiar Queen, pentru ca fara Freddie nu mai e deloc acelasi lucru.
RomaniaRock: De acord, revenim la momentul in care chitara devenise pasiunea ta si probabil ca incepusesi sa te gandesti la un viitor muzical pentru tine. Inainte a lua contact cu o trupa, cu siguranta au existat instrumentisti sau doar oameni de muzica in general cu care ai luat contact si care ai relationat. Ce oameni iti vin in minte din aceasta etapa de inceput, cand cariera ta abia incepea sa se contureze?
Cristi Gram: Mai intai ma gandesc la Florin Pop, basistul si membru fondator al formatiei Staccato, care era vecinul meu. Intr-o zi, jucandu-ma cu baietii in fata scarii blocului, daca nu ma insel table sau Monopoly desenat si creat de noi, aud din apartamentul lui Florin niste sunete care m-au facut sa-mi ciulesc urechile. Imediat m-am catarat pana la fereastra camerei lui si am tras perdeaua, vazandu-l astfel pe Florin cantand la chitara, chiar daca eu stiam ca el era basist. Tin minte ca era conectat printr-un cablu ca de telefon la un radio vechi pe lampi, pe care amplifica sunetul si suna incredibil de frumos, cel putin asa mi se parea mie atunci. Am fost fascinat de aceasta imagine si bineinteles de modul in care suna acea chitara. Si aici ma indepartez putin de intrebarea ta, dar as dori sa subliniez ca acel moment a reprezentat o motivatie in plus si am continuat si eu sa studiez mai abitir; insa dorind sa descopar mai mult acel instrument am constatat ca, de fapt, nu aveam de unde sa il descopar. De exemplu Florin, atunci cand l-am vazut eu, el canta cu degetele, nu avea pana… si asa am inceput sa invat si eu, furand practic meserie. In acelasi timp ma si inchideam in casa si incercam sa studiez singur, ascultand in continuare muzica la magnetofon. Trebuie sa spun si ca in perioada aceasta parintii se suparau si se ingrijorau vazand ca aceasta pasiune imi ocupa foarte mult timp, iar eu nu vedeam decat muzica, muzica, muzica si iar muzica. Tot in acea perioada am descoperit un alt vecin care a facut Scoala de Muzica si ulterior Conservatorul, care azi este un compozitor celebru si un avangardist in materie de muzica, pe nume Catalin Cretu; el prezinta niste spectacole unice, atat din punct de vedere muzical cat si vizual, ceva cu piane inteligente care proiecteaza lumini si imagini in timp ce canta… inca nu am fost la vreun spectacol, chiar daca am fost invitat in cateva randuri, dar mi-as dori foarte mult sa ajung. Catalin, fiind fan Bach, mi-a pus tot felul de piese clasice si mi-a cantat la pian. Am fost impresionat si i-am zis ca mi-as dori si eu sa cant asa la chitara. Iar el a zis ok, eu te pot ajuta cu acestea… si mi-a dat cateva casete Yngwie Malmsteen. Astfel, Malmsteen a devenit primul meu idol. Mai mult decat atat, am incercat sa descopar singur structura tehnicii de interpretare, neavand cine altcineva sa ma invete la momentul acela. Adica ce descopera azi, un copil care e pasionat de chitara in cateva minute, eu stateam atunci si 16 ore pe zi, saptamana de saptamana ca sa pun notele cap la cap, sa vad unde sunt pe chitara, sa vad cu ce digitatie as putea sa le cant mai cursiv, dar pana la urma toate drumurile duc la Roma. Dupa aceea am constientizat ca bagajul meu de cunostinte de matematica si deductie logica, ma poate ajuta in studiul chitarii, in fond muzica este matematica, felul in care se imparte durata notelor, masurile, numarul notelor pe timpi pe timpi, etc. Patru degete, sase corzi… si am inceput sa fac tot felul de permutari, o nota pe coarda, doua note pe coarda, trei note pe coarda, etc si mi-am inventat eu singur exercitii care, paradoxal, dupa ce a cazut comunismul si informatia a inceput sa curga catre Romania liber, am descoperit ca acele exercitii deja existau, dar eu le-am descoperit singur. In fond, stii cum e, daca nu descoperea cineva focul sau roata, sigur le descoperea altcineva, ca oameni, avem o anumita logica, iar momentul in care ne dorim ceva, gasim calea de a ajunge la acel rezultat.
RomaniaRock: Apropo de faptul ca Florin Pop, basist fiind, canta la chitara… esti de acord cu ideea, spusa de multi mai in gluma mai in serios, ca basistii provin din chitaristi care nu au reusit sa performeze si astfel au trecut la bas?
Cristi Gram: Nu sunt deloc de acord. Chitara bas este un instrument la care, ca si chitara electrica sau mai bine spus ca la orice alt instrument, se poate interpreta de la cele mai simple partituri pana la cele mai complexe. Asadar, nu cred ca exista un instrument simplu. Toate instrumentele au complexitatea lor, inclusiv interpretarea vocala, depinde doar de fiecare artist cat de mult ii place sa aprofundeze studiul acelui instrument si cat de mult doreste sa-si complice modul de exprimare. Vad lucrurile in acest caz ca si in viata de zi cu zi… sunt unii oameni care vorbesc simplu si din trei cuvinte spun tot ce isi propun, in schimb altii spun acelasi lucru folosind diverse analogii, complicand si lungind astfel fraza respectiva.
In curand veti putea citi pe www.romaniarock.ro si partea a doua.
04.03.2018
Leave a Reply